Murdăria este bună, se zice într-o reclamă uşurică la detergent. Paradoxul poate fi dus mai departe. Câteodată, chiar şi sărăcia este bună. În fotbal, de exemplu, se spune chiar că ar fi esenţială. Şi ni se arată cu degetul echipe ca Brazilia sau Argentina, pline chipurile de talente născute din foame, mucegaiuri şi noroi. Problema ar fi, la prima vedere, că Brazilia şi Argentina, echipele săracilor, au fost învinse la pas de două ţări cu un nivel de trai incomparabil mai bun – Olanda şi Germania. Concluzia? În fotbal, sărăcia este bună pentru gleznă, dar nu e bună pentru creier şi pentru mentalitate.

De fapt, sărăcia este rea. Şi în viaţă în general, şi în fotbal. Argumentul meu? Tot Argentina. Venită doar cu jucători şi fără antrenor la Mondial, Argentina a fost umilită de prima echipă serioasă pe care a întâlnit-o. Problema lor? A remarcat-o toată lumea: Maradona. O ştiu şi argentinienii. Din păcate, ei sunt săraci. Fiind săraci, au făcut din Maradona un zeu. Îmi povestea un prieten că orice cârciumă (oricât de ordinară) din Boca are deasupra televizorului portretul zeului Maradona, cam cum îl aveam noi pe Ceauşescu. Cu riscul de a nu se mai califica la viitoarele campionate mondiale (chit că următorul e atât de important, jucându-se în Brazilia), argentinienii nu pot să-şi dorească demiterea sau demisia lui Maradona. Ar fi blasfemie.

Din fericire, noi nu suntem nici chiar atât de săraci, nici chiar atât de pătimaşi ca argentinienii. L-am scuipat pe Hagi la prima greşeală şi am făcut-o fără remuşcări. Singura şansă a fotbalului românesc este ca măsurile FMI-ului să nu aibă efect şi să ajungem undeva la nivelul de trai al Argentinei. Abia atunci Bănel Nicoliţă va fi Maradonaul nostru.

www.mantzy.wordpress.com