Scurt ghid de îmbătrânit urât: Alessandra Stoicescu

Nu am putut, alaltăieri seară, să mă uit mai mult de 3 minute la așa-zisul interviu pe care Gâdea i l-a luat lui Cioloș. Mă simțeam neputincios și vinovat, ca și când aș fi asistat la un viol fără să pot interveni. Am revenit, însă, după interviu, cu ocazia unui scurt zapping, și am zăbovit un pic. Cioloș plecase, iar ei se adunaseră toți în studio. Vorbea Badea. ”Cioloș m-a înjurat, bla, îl înjur și io, bla, facem concurs de înjurături și vă asigur eu câștig bla”. Cunosc nepermis de bine personajul, e îngrozitor de simplu-n cap și complet lipsit de glume sau creativitate. Pe asta cu concursul de înjurături la care musai el câștigă o are de pe vremea când făcea matinale cu Teo; faptul că înjură și că bate sunt practic singurele chestii cu care i-a dat prin cap să se laude până acum, deși s-a dovedit, în singura ocazie de care avem cunoștință, că bătaie mai degrabă ia.
Și atunci, în timp ce Badea scotea zgomote războinice pe gură, pe cealaltă jumătate de ecran a apărut Sandra Stoicescu. Privea în gol, prin Badea, și nu cred că auzea ce zice.
Mereu am crezut că femeile sunt superioare moral bărbaților, că au mai multe scrupule, că, dacă tot au luptat atât (și ca ”specie”, și individual) să fie egalele noastre, nu se lasă călcate în picioare și retrimise la loc în spate la prima ocazie. Așa că m-am concentrat pe figura Sandrei Stoicescu, disperat să găsesc în ea o doză de omenie, luciditate și, eventual, scârbă. Am găsit doar o epuizare care m-a întristat profund.
Scuzați-mi lipsa de delicatețe, dar am văzut o femeie bătrână. Îmbătrânită de ură și minciuni, secată de puteri, și parcă un pic dezorientată. Aș putea să jur că se gândea la ea în momentele alea. La destinul ei. La compromisurile pe care trebuie să le faci ca să ai un job, oricare, până la urmă. Și, ca să-l păstrezi, le faci și a doua zi. Și a doua lună. Și al doilea an. Și apoi să le faci timp de 21 de ani. În 21 de ani de Antena 3, ai putea crede că până și cel mai aprig căutător al adevărului începe să creadă ce i se cere să spună, începe să-și reconstruiască o realitate nouă în care să trăiască orb și fericit, realitatea antenei3. Dar ceva în privirea Sandrei Stoicescu îmi spunea că la ea orbirea totală nu s-a produs. Sau poate că pur și simplu, după mult timp de crezut și necercetat, ieri seară a avut o revelație. S-a gândit: ”am îmbătrânit, am câștigat bani, mi-am făcut o carieră și o viață, și pentru ce? Ca să ascult minciunile spuse fără har ale unui maimuțoi care se laudă cu câte înjurături și câtă bătaie știe? Ca să apăr pușcăriași libidinoși? Ca să umilesc oameni decenți la televizor? Ca să îmi fie jenă de alți oameni decenți, zilnic, când îmi fac cumpărăturile sau merg pe stradă? Sunt bătrână. Ridurile sunt tot mai greu de ascuns. Ce caut eu aici?”
Sandra Stoicescu va fi și mâine la Antena 3. Și poimâine. Și peste 10 ani. Și peste 30, cred. E acolo din 1995, nu cred că o să aibă puterea să se desprindă vreodată din această mocirlă pe care a învățat să o accepte și poate chiar să o iubească. Dar cândva, brusc, revelația va reveni, probabil fix înainte să se pregătească să moară. Și atunci (cât mai târziu, sper, mult timp după ce eu voi fi murit deja) Alessandra Stoicescu cred că va plânge. Va plânge și ultimele ei cuvinte vor fi fost: ”Eh, așa a fost să fie”. Și cine fi-vom noi s-o judecăm? Eu te iert de pe acum, Sandra. Îmi e prea milă de tine ca să pot face altceva. Avem cu toții jenele și regretele noastre, unii mai mici, alții mai mari. Dar cine va mai sta să le cântărească la gram, atunci când va veni timpul și nimicul ni se va lăsa cu toată greutatea pe umeri?

Vizualizări: 629

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: