Principala problemă a teoriei conspiraţiei, în general, este că, deşi răspunde într-un mod interesant multor probleme care se pun, reuşeşte, în contrapartidă, să ridice un număr cel puţin dublu de întrebări noi, mult mai complicate. Această lipsă de eficienţă şi de eleganţă ar face-o să nu fie acceptată în matematică şi ar trebui s-o facă, după mine, inacceptabilă şi în viaţa de zi cu zi.
Un al doilea minus al teoriilor conspiraţiei, atunci când ele sunt găzduite de România, este că nu m-ar putea face nimeni să cred că nişte autorităţi ROMÂNE, indiferent de nivel şi de gradul lor de ”secretizare” ar putea fi atât de competente încât nu doar să pună la punct detalii atât de minuţioase precum ar fi (ca să luăm doar ultimul caz vehiculat, cel al accidentului patronului HexiPharma) o crimă, ci şi să ascundă totul ulterior şi să reuşească să ţină aşa ceva sub tăcere. Prin definiţie, românii sunt lăudăroşi, gură-spartă şi olecuţă cam beţivi, de aceea nu mă văd victimă unei conspiraţii perfect ticluite în această ţară plină de humor şi bârfe. Sigur, asta nu înseamnă că nu-i cred în stare pe cei din servicii, în sensul că nu cred sub nici o formă că au vreo fibră morală care să-i oprească de la mârşăvii. Asta nu. Cred doar că-s prea proşti ca să le facă.
În logica soluţiei elegante de natură matematică de care vorbeam, eu prefer să mă îndrept (în caz că mă întreabă cineva, ceea ce nu s-a întâmplat, dar eu vă spun oricum) spre varianta cea mai simplă: Condrea era un tip hăituit şi cu multe schelete în dulap. Brusc, o ţară întreagă găsise în el nu doar un criminal fără scrupule, ci şi un ţap ispăşitor pentru o grămadă de probleme ale ţării ăsteia de care bietul Condrea nu ar fi putut fi responsabil, nu de toate, în orice caz. Aşa ceva e greu de suportat.
Aşa că gândiţi-vă că aţi fi fost Dan Condrea, duminică seara. Aveţi pe urmele voastre nu doar procurorii, presa şi SRI-ul, ci un întreg internet, o ţară întreagă vă vrea capul la micul dejun, cu sau fără muştar. Vă despart câteva ore de o audiere care (spun toate sursele) s-ar fi lăsat cu o arestare aşa cum îi place DNA-ului: cu mult circ, cu sânge, cu spectacol, cu pedepsirea victimei cu mult înainte s-o facă vreo instanţă.
Într-o asemenea stare de tensiune şi presiune, nu este deloc greu de crezut că Dan Condrea s-a urcat în maşină, a accelerat până spre viteza maximă şi a avut o fracţiune de secundă în care i-a trecut prin cap că să-şi curme viaţa nu poate fi o idee chiar atât de rea. La 160 la oră, sinuciderea nu trebuie să fie minuţios premeditată. La viteza aia e suficient un gând şi un instinct, o mişcare aproape insesizabilă din volan şi totul s-a terminat. Şi chiar s-a terminat. Pentru Condrea, însă. Pentru noi, ceilalţi, şi mai ales pentru sistemul care l-a emanat pe Condrea, este vital ca lucrurile să nu se termine aici.