E greu în România. E foarte urât chiar. Deschizi site-urile de știri și te pui pe oftat. Dacă reziști la primele două scroll-uri, ești tare. Doar că, în tăria ta, de la oftat treci rapid la rictusuri de dezgust. România suferă și la nivel superficial, până și oamenii din clasa medie (chiar medium high, cum ar zice Standard & Poor’s) au tot felul de probleme stringente și dureroase, dar deja România profundă este un dezastru absolut. Ce se întâmplă în satele noastre este cutremurător, practic o criză umanitară în continuă desfășurare. Copii săraci și fără viitor, copii cu priviri triste și resemnate, animale torturate și condamnate la o viață de suferință, bătrâni uitați (sau violați, în rarele momente când cineva își amintește de ei), femei bătute, totul inundat într-o mare de alcool cu multe grade. Cum să trăiești în așa ceva, dar cum să și mori? Speranța e abandonată, lăsată la intrarea în viață chiar, și singura atitudine care te poate salva cât de cât e aceea de a face pace cu destinul nemilos și a de încerca să iei ce-i mai bun din viață.

Există o sumedenie de metode de a-i ajuta pe oamenii pierduți în hățișurile dezumanizante ale României profunde: să le dăm bani ar fi o variantă, dar de unde bani?, să-i educăm mai bine ar fi de asemenea o idee bună, dar de unde bani pentru profesori?, să-i salvăm de acolo costă oricum am da-o, și costă mult, țelul ăsta ar arunca în depresie și pe cel mai mare idealist. Așa că să facem cât putem, mă gândesc: dacă nu putem să-i salvăm, măcar să-i consolăm. Eu însumi, dacă citesc știrile despre care vorbeam în începutul textului cu o muzică frumoasă pe fundal, de exemplu, reușesc să o fac fără să mă strâmb și fără să oftez. O șansonetă franțuzească pe bază de acordeon, un clasic digerabil ca Mozart sau Bach, un fado portughez care înglobează în el toată forța sentimentelor umane, o chitară rece, poate o Maria Lătărețu care să cânte din străfundurile tale, ale propriului tău ADN, o, Doamne, câtă muzică bună există și cum ar putea ea să facă existența mai suportabilă atâtor oameni care suferă!

De aceea, aș propune Ministerului Educației programul ”Bach-ul și laptele”. Câte o piesă zilnică pe care școala s-o pună copiilor la un difuzor ordinar, poate, cine știe, chiar să le dea niște mici mp3 playere, care au ajuns să coste mai puțin decât un CD original, pe care să le descarce acele piese și să le dea șansa copiilor ălora ca seara, acasă, să-și pună căștile pe urechi și să fie purtați înspre rai de suita nr. 3 în Do Major a marelui Johann Sebastian, în loc să stea și să asculte certurile părinților, poate chiar bătăile încasate de mamele lor, poate chiar horcăielile a moarte venite din camera alăturată. Asta le-ar da șansa să scape de acolo, muzica le-ar oferi o perspectivă complet nouă, le-ar arăta că există speranță, i-ar face să descopere ce au fost în stare să facă oamenii, cât de Dumnezeiești pot fi aceste creaturi pe care ei le credeau, din experiențele directe, rele și fără scăpare. Dați muzică bună la copii, indifferent că sunteți stat, părinți, profesori, rude sau chiar prieteni, și acei copii vor avea șanse mult mai bune să fie salvați, purtați pe sus de note direct peste numeroasele capcane care li se întind, până la maturitate. Mulțumesc.