În 2002, când guvernul Năstase introducea programul ”Cornul și laptele”, eram mai vai de mama noastră decât suntem acum. Cumva pe bună dreptate. Mai aveau să treacă 5 ani până să intrăm în UE, căruțele pe drumuri (sanchi) europene omorau mii de oameni, nu prea știam ce e aia internet, iar Ovidiu Komornyk era considerat mare fiță muzicală. Chiar cred că atunci un asemenea program a ajutat mulți copii din familii nevoiașe. E drept, i-a ajutat să mănânce prost și să își mărească exploziv șansele de obezitate și diabet, dar hai să zicem că atunci când nu ai ce mânca, parcă perspectiva obezității și a unui pancreas ”prea muncit” nu sunt tocmai primele lucruri de evitat.

Între timp, însă, ne-am mai deșteptat. Am descoperit cât de mult rău fac carbohidrații și chiar am aflat, practic la nivel național, că, dintre toți carbohidrații, produsele de patiserie sunt cele mai rele. Combinând în mod cât se poate de nefericit nocivitatea pâinii albe cu a dulciurilor, cornurile sunt, statistic, mai vinovate decât însuși fast food-ul, în explozia obezității infantile recente, care ne aduce periculos de aproape de iubiții noștri americani, în domeniu.

Cealaltă jumătate de meniu este formată dintr-un aliment destul de instabil și la care mulți oameni au o intoleranță naturală – laptele, el însuși destul de controversat între nutriționiști și ucigător în combinație cu carbohidrații de care ziceam mai sus.

Cum mult peste jumătate de copii nu-și mănâncă (unii la sfatul părinților, alții din proprie inițiativă) acel corn cu lapte,  ne trezim că ăia mai sărăcuți din casă adună cornurile și ”lapții” de pe la toți ceilalți. Când mănânci zilnic un corn și un lapte e suficient de rău, dar dacă mănânci zilnic 15 cornuri (și eventual doar atât) ești deja, probabil, dependent de zahăr și pe trei sferturi (dacă nu full) bolnav.

Că încă mai există acest program depășit și venit direct din lumea a treia este nimic altceva decât încă un semn că România este o țară greoaie și lipsită de idei. Până să avem cantine și mese calde în școli cred că vor mai trece 10-20 de ani, judecând după nivelul la care suntem acum, dar, între timp, parcă și un ”mărul și apa plată” ar fi un program mai ieftin, mai simplu și mai sănătos pentru niște copii față de care părem să facem tot posibilul să-i determinăm să pornească în viață cu câteva handicapuri majore.