Am o prietenă care studiază psihiatria. Mi se pare fascinant să-mi petrec timpul cu ea. Mereu m-am întrebat în ce măsură știința își permite aroganța ca, într-o fază incipientă în domeniu, să dea, totuși, diagnostice și tratamente clare unor boli atât de misterioase cum sunt cele ale creierului. Nu știm aproape nimic despre creier, asta v-o poate confirma, cu modestie, și un doctorand în psihiatrie. Nu știm ce este și cum funcționează conștiința, cum experiențele pe care le trăim sunt transformate în amintiri, în gusturi, în preferințe, în senzații. Nu știm nici măcar în ce măsură creierul determină, mai mult decât trupul sau orice alt organ, cine suntem. Nu știm nimic despre cum înmagazinăm memoria, de ce anumite amintiri scad în intensitate și până la urmă se pierd, în timp ce altele rămân acolo, undeva, naiba știe unde, pe viață. În fine, cel mai important: avem sau nu liber arbitru? Întrebarea filosofică veche de milenii se apropie, în fine, de un răspuns științific. Și nu este cel pe care îl așteptam. Deși știm puține, avem, totuși, niște instrumente absolut senzaționale care observă și măsoară activitatea cerebrală. Unul dintre ele ne-a spus, de pildă, că propriul nostru creier ia decizii importante cu ceva timp (variind între milisecunde și chiar secunde întregi) înainte ca noi înșine să devenim conștienți de ele. Dar cum? Cine decide în locul nostru, dacă noi suntem ulterior doar martorii unui lucru pe care creierul nostru deja l-a programat? Ei bine, nici asta nu știm.

Și, deși nu știm absolut deloc cum funcționează mașina, știm destul de bine și ce face, și cum îi putem controla abilitățile. De pildă, cercetătorii au făcut un pas uriaș (îl tot fac de 10 ani fără ca mulți dintre noi să fie la curent, de altfel) în tratarea paraliziilor permanente printr-un experiment care pare SF, dar se întâmplă deja de o bună bucată de timp: o simplă maimuță de laborator poate să miște un braț robotic cu ajutorul propriului creier. Și îl poate mișca cu o dexteritate fabuloasă, ca și când ar avea, de altfel, o a treia mână (apropo, nici modul în care reușim să ne coordonăm atât de bine mișcări uneori incredibil de complexe nu poate fi explicat științific, momentan). Experimentul a fost repetat prin montarea unor electrozi pe capul maimuței care au fost conectați cu unii montați la mii de kilometri distanță, pe un robot (maimuța era în America, robotul în Japonia). Ei bine, maimuța a făcut acel robot să meargă, semn că un simplu înveliș, o ”haină” metalică, îi poate face pe pacienții cu separări pe care le credeam iremediabile ale coloanei vertebrale să meargă din nou. Dar surprizele nu se opresc aici. Aceeași maimuță poate controla fără să facă vreo mișcare inclusiv un ”avatar” al ei computerizat, practic o maimuțică din jocurile video, deci epoca în care ne vom putea conduce mașinile, ”butona” telefoanele, plăti întreținerea și, practic, efectua orice operațiune care astăzi implică un sistem complex de interfață, exclusiv mental, nu doar că nu este departe, ci e chiar azi.

Știu, o să vă bucurați să auziți că nu mai aveți nevoie de telefoane, laptopuri sau PC-uri pentru a intra pe internet, să zicem, mai ales dacă simțiți că a început să vă lase aparatura și vă gândiți cu groază la cât costă să o înlocuiți. Dar există și o parte nasoală: gândul că, după atâtea secole de evoluție, suntem încă atât de înapoiați încât nici măcar să nu ne cunoaștem interiorul propriilor capete. Sau, cine știe, poate nu e treaba noastră să cunoaștem chiar tot.