„Dar, Doamne, până când?!“

Am trăit cu dezgust ultimele două săptămâni. Băşcălia naţională a triumfat din nou. De data aceasta, însă, spectacolul năucitor a învolburat minţile, a pariat pe „câştiguri“ nesperat de mari, a distrus şi a reconstruit din cenuşă. Din această gălăgie ipocrită, de rating fără precedent, dascălii au ieşit (pentru a câta oară-!) umiliţi şi păcăliţi. Prea puţini au judecat „la rece“ cărţile jocului murdar. Cum să întemeiezi ceva serios fără a se crede în ceva- Nu mai poţi crede în nimic, poate, aşa cum spunea Octavian Paler, doar într-o Românie personală. Şi-atunci ai avea motive să trăieşti din spaima trădării... din dragoste de ţară.

Departe de sentimentul suspectării periculoase, imaculaţi, luptători... căzuţi la datorie, apărători ai cauzelor istorice liderii de sindicat. Voci de- personalizate, dar stridente, sindicaliştii din educaţie (şi poate de oriunde, în aceste vremuri) ies la rampă în cele mai neinspirate şi penibile momente. Fără strategie şi fără viziune naţională, doar cu proteste „izmenite“, în spatele unor deziderate partinice, pe care „se jură“ că nu le cunosc, capetele mişcării sindicale din învăţământ au un singur scop: decredibilizează pe cei pe care îi reprezintă.

Prezenţa lor în foruri decizionale este formală. Ei sunt şi atât. Fac servicii politicii şi deservicii breslei pe care ar trebui s-o recunoască deasupra tuturor.

E limpede că jocul grevei anunţate zgomotos la începutul acţiunilor sfida luciditatea, logica şi chiar intuiţia. Îndreptăţite sau nu, solicitările se născuseră din mize politice, supralicitate şi încurajate de orice tabără din spectrul ideologiilor ameninţate de alegerile din noiembrie. „Nici n-au visat cât au cerut“ erau vocile din public, care dispreţuiau procentele vehiculate, unele fără acoperire în realitate.

Până ieri scrobiţi, neiertători, patetici, fără zâmbet, numai cu frunţi brăzdate de grele încercări, liderii de sindicat reintră de azi într-o scurtă perioadă de refacere, de re-construcţie.

Au anunţat, generos, reluarea protestelor după... După ce-! Neîncrederea  ucide, ştim bine. Sperăm în luciditatea viitorului guvern de a respecta legea.  Ce ne mai poate determina să îi credităm apărarea demnităţii noaste- Reprezint a treia generaţie  de dascăli într-o familie, în care preţul artei de a fi dascăl a fost demnitatea. Totdeauna răsplătită cu respect, nu plătită cu tichete-cadou, ci cu salarii decente. Etern garantată prin valoare, nu discreditată prin non-valoare asumată politic....

Vă consideraţi apărători ai cauzelor nobile pentru o înaltă categorie socială, la fel de importantă ca toate celelalte. Dacă ar fi aşa, ar trebui să asiguraţi veghea pentru orice încercare de a destabiliza valoric ierarhii, de a distruge pericolul nepotismului, sindrom extrem de periculos pentru societatea românească.

Cu voia sau fără voia dumneavoastră, instituiţi politica toleranţei în defavoarea atitudinii critice, de tip constructiv, atât de necesară într-un sistem educaţional.

Instabili, oportunişti, fără intuiţii, aveţi doar rolul (sau şansa) de a contamina bunul-simţ, buna-credinţă şi buna-creştere a breslei pe care o reprezint -  dăscălimea. „Dar, Doamne, până când-!“, vorba lui Arghezi.

Vizualizări: 72

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: