De la înălțimea etajului 6 al unui bloc din sufocatul cartier Colentina, stau pe geam şi privesc norii adunându-se. M-am dus la Bucureşti special pentru asta, să prind furtuna. Mă uit în jos şi-mi văd maşina parcată sub un copac şi râd ca prostul, râd ca ăla din povestea lui Creangă, care aşteaptă să pice drobul de sare. Nu mă complic s-o mut, e cum îți e şi norocul. Adevărul e că e greu să nu parchezi sub un copac, în Bucureşti. Aici, e pe stradă sau sub copaci. Iar pe stradă nu ai voie să parchezi, pentru că pe stradă se circulă. Tot e bine că sunt copaci! În Târgu Jiu, cu greu îi poți găsi şi pe ei.

În vreme ce ultima rază de soare e ascunsă de un nor cu tonuri de albastru închis, îmi amintesc că am de cumpărat ceva, aşa că trag o bluză pe mine şi cobor. Ştiu, ştiu. Meteorologii ne spun să stăm în casă. Poate că şi ei exagerează un pic. E doar o ploaie. Suntem bine, la oraş. Blocuri rezistente, pentru că le-au făcut comuniştii înainte să se fure dement din materiale. Avem unde ne adăposti, nu e bai. Şi, mai presus de toate, e timp de pace. Furtuna putea să ne prindă în nişte tranşee mlăştinoase, într-un lut gros care te trage spre el şi te invită la moarte, cum l-a (sur)prins de nenumărate ori pe Erich Maria Remarque, adolescent fiind, în timpul bătăliilor oarbe şi oribile din primul război mondial. În timp ce urc înapoi fără să mi se fi udat un fir de păr (nici cicloanele nu mai sunt ce erau, maică!), îmi vine în cap acest citat, chiar din adolescentul care scria, ulterior, cutremurătorul „Nimic nou pe frontul de Vest”:

„La şcoală nu ne-au învățat niciodată cum să aprindem o țigară în furtună, nici cum să facem un foc cu lemne ude, nici că e mai bine să înfigem baioneta în stomac, pentru că acolo nu rămâne înțepenită, aşa cum deseori rămâne între coaste.”

Ei, dragii mei, alea erau furtunile! Alea erau problemele. Cu voia voastră, vă dau şi contextul din care am scos paragraful de mai sus. Şi, pe furtună sau cer senin, vă las cu autorul, Remarque, deci:

„Sunt tânăr, am douăzeci de ani. Până acum, viața mea nu a fost altceva decât disperare, moarte, frică, şi o înfumurată superficialitate care, risipindu-se, a lăsat locul unui abis al tristeții. Văd cum oamenii sunt asmuțiți unii împotriva celorlalți. Văd cum, în tăcere, neştiutori, obedienți, inocenți, prosteşte, se masacrează între ei. [...] Nu mai suntem tineri. Nu mai vrem să schimbăm lumea. Fugim. Fugim de noi înşine. Fugim de propriile noastre vieți. Aveam 18 ani şi abia învățaserăm să iubim viața şi lumea, dar această dragoste ne-a fost făcută țăndări. Suntem uitați ca nişte copii orfani şi totuşi plini de traume ca nişte bătrâni, suntem necopți şi plini de regrete în acelaşi timp. Suntem mulți, dar suntem îngrozitor de singuri, şi singuri trebuie s-o scoatem la capăt. Cred că suntem pierduți. Realizăm că suntem nişte mici lumânări pe care pereți fragili nu pot să le adăpostească de furtuna de afară; o furtună a dezintegrării şi a nebuniei în care pâlpâim o ultimă dată, după care ne stingem.”