În copilărie şi adolescenţă eram pasionat de şah. Adică nu mă duceam în concursuri internaţionale (că nici nu eram foarte talentat), dar să zicem că-mi plăcea mai mult decât şepticul. Şi nu doar să-l joc. Una dintre distracţiile mele preferate era să iau partide celebre şi să le refac. Pentru mine, era ca o maşină a timpului personală. Simţeam că particip la un eveniment din istorie, refăcând cu emoţie şi curiozitate fiecare mutare a câte unui mare campion, bucurându-mă sau fiind surprins exact ca şi când aş fi văzut partida live, la faţa locului. Îmi desfăceam tabla pe covor, mă aşezam turceşte, luam cartea de şah lângă un picior şi un suc lângă celălalt şi mă pregăteam să văd meciul.

Astfel, am devenit pasionat de o deschidere numită gambitul regelui. Pasiunea mea avea ceva snob şi cocălăresc în ea, recunosc. Gambitul regelui presupune un sacrificiu timpuriu şi de neînţeles pentru profani. După jocul standard pion la e4 cu răspuns pion la e5, albul sacrifică pionul de la f2 mutându-l la f4. Eu ştiam, teoretic, cum mă ajută acel sacrificiu. Dar doar teoretic. Ştiam că sacrificând acel pion îmi câştig o poziţie de forţă în zona centrală a tablei. Dar aveam o singură problemă. Habar n-aveam ce să fac cu acea poziţie de forţă. Nu ştiam cum să continui şi, de cele mai multe ori, sacrificarea pionului era exact ceea ce părea: o pierdere de o piesă, o întărire stupidă a adversarului. E drept, era plăcut şi mie mi se părea că merita. Adversarul era, invariabil, revoltat. Cum mutarea vine la un stadiu incipient al jocului, probabilitatea să fie o greşeală este exclusă de orice dobitoc. Aşadar, adversarii tratau gestul ca pe un act de sfidare, un gest impertinent de curaj. Nu ştiam ce fac, dar mă simţeam bine. Plus că chiar avea un efect psihologic pe care cu jucătorii experimentaţi l-aş fi ratat. Pierdeam un pion, dar câştigam o superioritate misterioasă. Rahat! De fapt, după cum vă spuneam, din cauză că nu studiasem foarte atent deschiderea, pierdeam un pion şi îmi diminuam (chiar dacă nu cu foarte mult) şansele la câştig. Şi mă gândeam eu astăzi, amintindu-mi de gambitul regelui, că oamenii, chiar şi ăia care nu ştiu şah, fac des asta, în viaţă. Sacrificii de care au auzit prin cărţi.

Ca să dau doar un exemplu: oamenii se căsătoresc (după care fac copii şi tot tacâmul, mă rog, îşi schimbă fundamental viaţa lor şi, automat, pe-a altora) fără să-şi dorească cu adevărat asta. Aţi observat? Pentru că se simt presaţi de timp, pentru că se simt presaţi de rude, pentru că ştiu că asta trebuie să se întâmple, că aşa le e scris, pentru că li se pare cool sau pentru că au auzit ei, exact cum auzisem eu despre gambitul regelui, că asta le va oferi un oarecare avantaj. Şi nu mă refer neapărat la un avantaj egoist, de tip material, la un câştig, cum era cazul cu deschiderea la şah. Mai degrabă, ei cred că aşa vor fi fericiţi. Dar, ca de obicei în viaţă, se întâmplă ca la şah: de cele mai multe ori, dacă faci ceva fără să ştii cu adevărat cum se face, vei pierde. Nu faceţi sacrificii decât atunci când sunteţi foarte siguri. Să pierzi e nasol, mai ales când jocul e propria ta viaţă. Eu cred că e preferabil inclusiv să muriţi aşteptând. Dar un gambit al regelui la şah mai merge, din când în când. Doar aşa, pentru plăcerea momentului, ca să vedeţi cum e.