Când vorbim despre recunoștința noastră, a fiecăruia dintre noi, pentru faptul că existăm, trebuie să facem un frumos exercițiu de imaginare a mărimilor și entităților implicate. Și să o luăm pas cu pas cu mulțumirile: prima oară să le mulțumim părinților, desigur. Apoi bunicilor. Apoi străbunicilor. Și tot așa până la primate. Și tot așa până la primele mamifere. Și tot așa până la primele vertebrate. Și tot așa până la prima bacterie. Dar nu trebuie să ne oprim la apariția vieții pe Pământ. Din tot ceea ce știm până în prezent, șansele ca viața să existe doar pe Pământ sunt minuscule, practic invers proporționale cu mărimea Universului însuși.  Ceea ce ne aduce la cel mai mare grad de mărime, la entitatea cea mai spectaculoasă căreia să-i adresăm o scrisoare de mulțumire, la un moment dat, în viață: Universul.

Universul este aici, cu noi, de când i s-a năzărit să apară, la Big Bang, acum 14 miliarde de ani. Dar, în fizica și înțelegerea noastră, cel puțin, cui îi este sortit să se nască, îi este sortit și să moară. Oamenii de știință s-au întrecut în teorii legate de soarta finală a Universului. Ei bine, niște descoperiri recente au pus în pole position una dintre aceste teorii. Și nu e plăcută. După ce o echipă internaţională de astronomi a efectuat o analiză termică a peste 200.000 de galaxii, este indiscutabil că Universul este în două procese care nu doar că sunt continue, ci chiar accelerate: extinderea și răcirea. Din moment ce cantitatea de materie rămâne constantă, expansiunea accelerată a Universului îl face să fie tot mai rece, tot mai singur, cu ”copiii” lui tot mai depărtați unii de ceilalți, tot mai sumbru. Din cauza acestei extinderi tot mai rapide, diluarea Universului nostru drag va deveni atât de mare, în  2-3 miliarde de ani, încât nu va mai permite crearea de noi stele. Stelele noi se creează în condiții speciale de căldură și densitate a materiei, condiții îndeplinite tot mai greu în zilele noastre (of, of, stelele astea tinere, pft!).  Într-un final, nașterea de stele va înceta, iar Universul va mai exista doar cât vor mai trăi stelele încă în viață. Când ultima stea va muri, după o explozie spectaculoasă care-i va fi rezumat cel mai frumos existența, Universul va rămâne el însuși mort și neprimitor, un gigant încojurat de o pâclă deasă și tristă.

Să nu disperăm, însă! Până la acea data, avem toate șansele să ne împlinim, în sfârșit, ca specie. Și, judecând la nivel macro așa cum o facem la nivel de individ, această împlinire presupune câteva realizări care să ne facă nemuritori prin ele însele. Omenirea nu a construit încă ceva care să-i supraviețuiască și ei, și Pământului, dar abia începem să învățăm cum. Cum să ne câștigăm o nemurire temporară, care ar putea dura, iată, până când Totul va muri, nu numai noi.