Între noi, ziariştii, şi ei, artiştii, există o simbioză perfectă post-mortem. În timpul vieții lor hai, treacă-meargă, ne înțelegem. Dar moartea unui artist măcar semi-celebru e deja mană cerească. Ne activează toate simțurile de jurnaliști, tot flerul și ne pun la bătaie toate cunoștințele. Cunoștințele de căutat pe Google despre el. Nimic rău în asta. Putem recunoaște cu sinceritate și curaj că știm doar lucruri foarte vagi chiar și despre marile vedete. Fără Wikipedia am fi toți niște novici în orice materie. Care sunt șansele, în fond, ca un ziarist să fie fan Amy Winehouse? Tind către zero.

Faptul că nu ne pricepem, însă, nu ne împiedică să nu ne smulgem părul din cap ulterior. ”A murit Amy Wainhaus?! Vaaai, ce tragedie! Era o cântăreață atâââât de talentată!” Apoi căutăm repede pe Google despre ea, îi învățăm jumătate din biografie și trei sferturi din operă pe de rost și trântim un text doldora de informații despre marea pierdere pe care a suferit-o omenirea. Ba poate, cine știe, devenim şi fani. Cât durează să te faci fanul cuiva? Maximum câteva zile de stors internetul și tras muzică pe CD-uri pe care să le pui prietenilor în mașină. Îşi vor spune: ”Hei, nu ştiam că asculţi Amy Winehouse!”. Iar tu vei zice ”Ba da”, şi vei suspina prelung, eventual îşi vei şterge şi-o lacrimă apărută în colțul ochiului. Deci, fie că eşti ziarist sau un om simplu oarecare, din moartea unei vedete vei ieși mereu cu capul sus: mai cult, mai rafinat, mai bun.

Ca să completăm relaţia simbiotică, trebuie să spunem că vedetele însăși profită masiv din această relație cu presa necrofagă. Sigur, ele îşi pierd viaţa (de fapt şi-o iau), deci e de discutat cine câștigă mai mult. Doar că presa e cea care le asigură nemurirea (fie și o nemurire mai scurtă, mă rog) bătând monedă ulterior pe opera impresionantă a respectivilor, după principiul sacru jurnalistic ”despre morți numai de bine și cât mai mult”. Important e ca toată lumea să trăiască, fie și după moarte.

Andrei Manţog