Mai întâi au fost tinerii beat. Încă se îmbrăcau frumos și își călcau cămășile, pentru că America era, cam ca și acum, cea mai conservatoare țară de pe Pământ. Dar, dincolo de cravate și breton, era sete de anarhie. De libertate și de exuberanță. La îndemnul lui Kerouac, voiau să fugă de acasă, să facă sex și să se drogheze. Dacă aveți o anumită stare sau vârstă, poate toate astea vă vor suna peiorativ. Nu și mie. Beat era o generație mișto. Pentru mine, tinerețea cam la cuvintele astea se reduce. Libertate, curaj, sex, hedonism, nonconformism, durere în... Mă rog, acolo.

Dar a venit războiul din Vietnam și tinerilor beat a început pentru prima oară să le pese de ceva. Mai exact, de colegii de generație care dădeau colțul în Vietnam. Primul semn de degradare. Dar să zicem că, într-un sens lărgit al termenului, ”tinerețea” poate include și o minimă responsabilitate. Erau încă ok, din punctul meu de vedere. Acești beat mutanți pe care brusc îi pasionau aspecte sociale au luat numele de hippies. Mai întâi au renunțat la costume și lame de ras. Apoi au zis adio și joburilor, propriilor case și săpunului. Au rămas însă pe droguri și alcool. Și ăsta, un aspect de înțeles. Știm cu toții că de astea te lași mai greu. În afară de faptul că puțeau, erau urâți, nu plăteau impozite și aveau o obsesie cu încetarea războiului, hipioții erau destul de cool. Măcar, de ce s-o mai dăm după cireș, ascultau muzică mișto.

Apoi am pierdut șirul evoluției. M-am trezit zilele trecute, uitându-mă în jur. Hipioții moderni au păstrat fixația pentru o cauză și impresiile de pseudointelectuali. Doar că acum nu mai vor să oprească războiul, ci să salveze planeta. Și nu mai sunt hippie, ci ecologiști. Sau hai să le zicem, ca să nu îngustăm prea mult nișa, corporatiști. Au revenit la aspectul îngrijit și hainele șic și călcate. Au lăsat dracului vrăjelile cu flower power și make love not war, că între 9 și 18 trebuie să fie la birou. Plus trei ore (dimineața și seara) pe care le petrec în trafic, în mașinile lor euro 5 de clasă mică. Nu mai ascultă Dylan, ci Radio Zu. În weekend merg cu bicla (niciodată cu bicicleta) și abia așteaptă să se ieftinească mașinile hibrid. Nu mai au personalitate, ci funcționează pe baza unui mimetism înfricoșător. Nu mai vor chestii, se mulțumesc doar să pretindă că ar vrea chestii. Și neapărat sunt înscriși în ONG-uri, aceste paradisuri ale mediocrilor care se prefac că vor chestii. Nu-i așa că-i urât?

Numiți-mă de modă veche, dar am impresia că lumea se împute pe zi ce trece. Sper sincer să nu prind următoarea transformare. Sau cel puțin să nu fiu conștient de ea.