M-am gândit ca fix  în Vinerea Mare ar fi o idee bună să scriu despre mâncare, ca doar teoretic ținem post negru. Noi, nu ei, sper că nu vă trece prin cap. Oricum, mâncarea de bebeluși nu e foarte apetisantă, deci n-ar trebui să vă fac poftă.

O dată cu  vremea frumoasă, s-au înmulțit si ocaziile cu care copiii trebuie să pape în deplasare. Nu știu pentru voi, dar pentru noi e o aventură, pentru că domnișoara noastră refuză din principiu să mănânce oriunde altundeva decât în scaunul ei de masă, cu bavețica ei, tacâmurile ei ș.a.m.d. Da, e fixistă, și știu că mulți copii sunt așa, dar la a mea se adăuga și genele de la mă-sa, deci e dezastru.

Oricum, invariabil, dar invariabil, când încerc să îi dau prima lingurița (în ordinea optimismului) fie:

a) se strâmbă

b) întoarce capul

c) urlă

În deplasare nu mănâncă niciodată, dar niciodată, mâncărurile care nu îi plac foarte mult (gen iaurt). Mai bine o tai cu drujba. În schimb, dacă reușesc să îi dau pe la botic cu o lingurița din maglavaisul ce ii place (spanac, orez cu lapte, chestii  de-astea), începe să basculeze și termină tot castronul în trei minute.

Întrebarea e, credeți că ajung la prima lingurița?

La fiecare din punctele a), b) sau c), se găsește câte cineva din gașcă (cu sau fără polzi, nu are relevanță), sau chiar un trecător inocent, să îmi spună: Nu-i e foame, nu vrea să mănânce!

Întotdeauna m-a fascinat cum își imaginează oamenii că ar putea știi mai bine ca mămica lui ce ii trebuie unui bebeluș. Ii e foame, crede-mă, ca n-a mâncat de 5 ore și e mârâită rău de mai are puțin și îmi papă urechile, daca eu încerc să îi dau să o hrănesc, atunci îi e foame! N-am niciun interes să mă distrez suplimentar cu o masă în plus. Evident, după ce linge castronul (de preferat fără urlete prealabile, dar evident, nu sunt întotdeauna atât de norocoasă), îmi spun: “Mamă, dar ce foame îi era!”, uitând că în urmă cu câteva minute mă acuzau că vreau sa terorizez plodul.

La fel se întâmplași cu somnul.  Asta însă când era mai mică, acum doarme acasă. Când era bebeluș, eu cam știam (ca toate mămicile) când îi era somn, și încercam să o culc, făcând 8-uri cu căruciorul, sau dându-i spătarul pe spate. Evident că gândacul, în funcție de gradul de oboseală, fie făcea abdomene să se ridice în fund, fie protesta cu chițăituri. Invariabil, se găsea câte cineva să îmi spună: “Nu vezi că nu-i e somn?”. Evident că fie-mea, după o perioadă de timp, adormea. Dacă nu încercam să  o culc, devenea supraobosită și urla, și urlaaaaaa, și urlaaaaaaaa, până adormea de epuizare.

Așadar, hai să facem un târg: la copilul meu, mă pricep eu. La al vostru, voi. EU știu când îi e foame/somn/când o dor dinții și ce am de făcut. Tu fie te preocupi de al tău, daca n-ai e ok, intră pe net sau citește o carte, noi ne descurcam singure, mulțumim!

Astea fiind zice, vă doresc multa baftă cu masa de sărbători în familie, poftă mare tuturor bebelușilor și nopți dormite mămicilor. Sa aveți un Paște fericit!

sleepy00.wordpress.com