Ardelenii nu doar că fac parte dintr-o țară diferită de România, cum chiar ei pretind. Drumul până la Cluj din weekend m-a convins că, de fapt, Ardealul este o țară diferită de oricare alta. Oamenii de acolo contrazic toate prejudecățile, proverbele și bancurile despre oameni, în general. Și nu, nu în sensul bun.

Știți, de exemplu, că se spune că prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul. În Oltenia, în Moldova, în Muntenia și chiar în Londra observăm că se verifică acest proverb. E uimitor, cum cineva a sintetizat atât de bine fenomenul ”laudă-mă, gură!” existent la atâția dobitoci. În cazul ardelenilor, însă, se petrece ceva ciudat: sunt proști, dar nu sunt fuduli. Sunt mai rău de-atât. Sunt proști și aroganți. La prima strigare ați putea spune că ”aroganță” și ”fudulie” sunt sinonime. Nu e chiar așa. Mare atenție la nuanțe! Un arogant este un încrezut care nu prea vorbește, pentru că e mai presus de lume. Un fudul este un încrezut care, dimpotrivă, face exces de cuvinte. Nu și ardelenii. Ardelenii sunt proști (asta este evident, li se citește în priviri și se observă lesne din comportament), însă sunt la un nivel mult prea ridicat ca să îți comunice că, de fapt, lucrurile ar sta altfel. Și calitățile pe care se bazează sunt diferite. Aroganța ardelenilor nu decurge din credința falsă că ar fi inteligenți, ca la noi, la olteni. Ci din convigerea c-ar fi mult mai civilizați. Pentru ardeleni, asta e tot ceea ce contează: poți să faci bancuri despre stupizenia lor cât vrei, nu vor face decât să te privească de sus, eventual să pufnească scurt. E OK, atâta timp cât nu insinuezi c-ar arunca hârtii pe jos sau c-ar merge fără bilet cu autobuzul.

Aceste caracteristici ale ardelenilor vin, astfel, să contrazică o altă expresie de când lumea. ”Dacă tăceai, filosof rămâneai”, li se spune acelora care se pripesc să spună câte-o tâmpenie. Ardelenii tac mereu, dar niciodată nu te păcălesc. La ei e clar: ”și dacă vorbeai, tot prost rămâneai”.