Acum mai bine de doi ani, la dezafilierea Craiovei, scriam textul de mai jos. Este dovada că eu, un fan Știința adevărat, nu voi mai putea ține vreodată cu o echipă a lui Adrian Mititelu, așa cum nu mi-aș mai iubi mașina dacă ar lua-o un dobitoc care i-ar scoate motorul și ar începe să-și facă nevoile fiziologice în ea. FC Universitatea Craiova nu mai poate fi recuperată, dar spiritul Craiovei nu poate să moară. De aceea, vă îndemn pe toți să cumpărați revista Maxima Sport, zilele astea. Numărul 1 a apărut deja la chioșcurile din toată Oltenia. Vă las cu textul:

Nu-mi pasă de desființarea Craiovei lui Mititelu. Oricum, milioanele de suporteri ale Științei nu mai țineau de mult cu un club cu acel nume afiliat la LPF, FRF, ETC. Clubul respectiv a fost, în ultimii ani, un fel de pretext pentru manifestarea unui sentiment mai presus de regulamente, competiții și clasamente. Ocazional, oltenii se mințeau pe ei înșiși că respectiva societate (patronată, de-a lungul istoriei recente, de tot felul de haioși) e mai mult de-atât. Invariabil, sfârșeau prin a suferi. În aceste condiții, desființarea Universității Craiova vine ca o ușurare. Iată, o grijă mai puțin. Acum suporterii se pot concentra pe adevărata lor pasiune.

Adevărata Știința nu poate muri din simplul motiv că ea este o stare de spirit împărtășită de foarte mulți oameni. E atât de simplu. Craiova este ca Bitălșii, ca Ford T, ca Stanley Kubrick, ca limba latină, ca filmele mute, etc. O piedică minoră ca dispariția nu o poate împiedica să existe bine-mersi în continuare. Dumnezeu există pentru că miliarde de oameni cred asta, nu pentru că ar fi cu adevărat un bătrân bărbos care-și odihnește curul pe un norișor din te-miri-ce suburbie a Universului.

Cu câteva excepții în lume (!), suporterii altor echipe nu pot înțelege argumentația de mai sus. Îi cred că nu pricep, sincer. Nici eu nu înțeleg de ce nu am putut niciodată să cânt până la sfârșit imnul Craiovei, în timpul meciurilor. Mereu, la o anumită porțiune de imn (mai devreme în cazurile în care îl cântam cu tot stadionul, mai târziu dacă îl cântam din fața televizorului), mi se punea un nod în gât. Dacă încercam să continui, totuși, îmi dădeau lacrimile. Imposibil de cântat de la acel punct, credeți-mă. Am convingerea că nici un suporter al Stelei (sau numiți voi o altă echipă românească) nu a simțit asta vreodată. Bine, am fost nedrept când am luat Steaua drept exemplu, că ăia nici nu au imn. Revenind, asta înseamnă să ții cu o echipă de fotbal. Să plângi când îi cânți imnul și nici măcar să nu înțelegi de ce ți se întâmplă asta. Așa ceva nu se poate dezafilia.