Sâmbătă putem fi cei mai buni din lume

Este ultima zi din săptămână în care apare această rubrică, aşa că se cuvine să vorbim un pic despre Simona Halep. Halep face mai mult decât să se reprezinte pe ea însăşi şi România în evenimente sportive care captează atenţia unei lumi întregi. Halep ne face, uneori, să ne descoperim pe noi înşine. Eu, de pildă, antipatriotard declarat, susţinător fervent al teoriei ”nu avem nici un merit în faptul că ne-am născut români, deci este absurd să ne mândrim cu asta”, m-am trezit măgulit CA ROMÂN nu atât de prestaţiile Simonei cât de reacţiile pe care aceasta le stârneşte în nişte specialişti de o indiscutabilă obiectivitate. Nu contează cât eşti de patriot sau dacă nu eşti deloc, cert este că dacă urmăreşti un meci al lui Halep comentat de străini, o să simţi nişte gâdilături suspecte în măruntaie, poate chiar dublate de nişte mici fiori care îţi vor împodobi pielea cu nişte ridicături multe şi mici ce în popor sunt poreclite ”de găină”.

De pildă, la sfertul de finală cu Azarenka, unul dintre comentatorii englezi a spus că Halep are cele mai bune picioare de sportivă de la Steffi Graf încoace (Graf e aproape unanim recunoscută pentru senzaţionalele-i picioare, cărora soţul ei, Andre Agassi, le dedică zeci de pagini în autobiografia sa, Open), iar celălalt a avut o reacţie orgasmică la un rever al lui Halep spunând simplu: ”Ahhh, reverul în lung de linie al lui Halep! Una dintre cele mai frumoase lovituri din tenisul actual.” Poate aceste laude par puţin, dar trebuie să notăm contextul. În primul rând, vin de la nişte englezi. Prin definiţie, englezii sunt un popor foarte mândru, plin de el şi zgârcit cu elogiile la adresa altora. În al doilea rând, sunt laude venite de la nişte englezi pentru un român. Nu cred că mai e nevoie să vă spunem ce părere au englezii (unii, poate majoritatea) despre noi, să zicem doar că ne privesc cam ca pe nişte musulmani. În al treilea rând, nu e vorba despre orice englez, ci despre nişte specialişti în acel domeniu. Asta trebuie să înţelegem şi cu asta trebuie să ne mândrim: venim din aceeaşi ţară cu al doilea om din lume într-un domeniu. Ca să fie clar, Hagi n-a fost niciodată al doilea din lume, poate nici măcar în primii 10. Simona este. Şi, deşi este adevărat că naţionalitatea comună este un fapt cât se poate de întâmplător, ne putem ierta vanitatea şi ne putem permite să fim fuduli pe acest subiect.

Scriu acest text joi după-amiaza, cu aproape 12 ore înainte ca Simona să joace în semifinale la US Open. Cel mai probabil, la ora la care citiţi dumneavoastră acest text, ştiţi deja că finala feminină de la US Open va fi deja eterna Halep-Williams, pentru că ambele sunt mari favorite să le învingă pe italiencele cu care joacă. Doar că, dacă e să se ajungă acolo, Simonica noastră pare pentru prima dată capabilă să ne facă mai mândri ca niciodată. Să ne facă, prin acea extrapolare care identifică obiectul adoraţiei cu adoratorii săi atât de specifică nouă, să fim nu pe locul doi, ci chiar cei mai buni din lume.

Vizualizări: 127

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: