Nu ne costă mare lucru să-l iubim pe Dumnezeu, nu-i așa? În fond, e o dragoste comodă și avantajoasă. Că doar nu ne trebuie multă minte ca să umflăm mațul cu prăjeli, tocături și grăsimi încă o dată, la înviere, cum am făcut-o deja la naștere. Iisus s-a sacrificat pe cruce, dar nici marile sacrificii ale ficatului și pancreasului nu sunt de colea. Suferim și noi, în felul nostru, sistemul digestiv își duce propria cruce.

E drept, unii ținem post înainte să ne putem înfrupta cu toate bombele calorice caracteristice popoarelor înapoiate pe care le înghițim la astfel de ocazii speciale, dar și aiurea, în zile obișnuite. Încurcate sunt regulile Domnului: să te înfometezi 40 de zile, ba chiar să te abții de la orice altă plăcere a vieții, pentru a-ți spăla păcatele? Nici măcar nu trebuie să fii foarte deștept ca să-ți dai seama cum vei scăpa ca vaca-n lucernă, când vei avea voie din nou la porcăială. Or, să mănânci atât de greu după ce ți-ai supus organismul la cazna abstinenței totale nu este cu siguranță voia lui Dumnezeu. Chiar și creaționiștii trebuie s-o recunoască. De fapt, mai ales ei. Dacă Dumnezeu ne-a făcut, atunci tot el ne-a făcut și stomacul, și fierea, și pancreasul, și ficatul. Iar ele nu sunt pregătite, săracele, pentru așa ceva. Indiferent că sunt rezultatul a milioane de ani de evoluție sau al unui pocnet din deget, nu așa au fost gândite. Îmbuibarea bruscă după abținere agresivă ne dă tot organismul peste cap. Nemaivorbind că, bietul de el, în astfel de momente încearcă să rețină ca un disperat grăsimile, îngrozit că ai putea repeta experiența înfometării. Hotărât lucru, anatomic vorbind, suntem cu toții atei.

Pe această necredință a mea, condamnabilă de către mulți creștini și de infinit mai mulți ipocriți, dau vina atunci când trebuie să mărturisesc: îmi displac tot mai tare sărbătorile. Cred că devin mai înțelept cu vârsta, asta e explicația care-mi convine cel mai mult. Când eram copil, îmi plăceau lucruri de care acum mi-e foarte rușine și, dacă-mi amintesc bine, nici Paștele sau Crăciunul nu mă deranjau. Acum, în timpul acestor paranghelii cu pretext religios mai ales, m-aș ascunde undeva departe de sarmale, vin de țară și pioșenii ipocrite. Ce-ar fi să postim un pic de la obiceiurile de sărbători? Fără tăieri de animale drăguțe sau de brazi, fără mâncăruri care ne urgentează tranziția către viața veșnică, fără interdicții stupide provenite din cărți scrise acum mii de ani, fără iepurași, fără ouă, fără maioneză, fără come alcoolice, fără grătare, fără ocoliri de biserici în genunchi, fără tradiții care provoacă incendii și, mai ales, fără teama că orice astfel de ignorare a datinilor din străbuni ne va trimite în iad. Măcar 100 de ani, să vedem cum e.