Parlamentul şi guvernul lucrează cu multă migală şi dedicaţie la un proiect prin care să impoziteze bacşişurile. Deşi se presupune că ar trebui să fie competenţi, pentru că parlamentarii şi miniştrii primesc şpăgi mai mult decât poliţiştii, medicii şi profesorii la un loc, rezultatele sunt rizbile şi doar o relatare simplă a situaţiei, pur jurnalistică, l-ar face pe un cititor neavizat să creadă că citeşte un text de Kafka sau Ilf şi Petrov.

În ziua Domnului luni, 4 a cincea, ministrul Finanţelor a răspuns exact aşa la întrebarea unui ziarist care viza modul de recompensare a băiatului care îţi aduce pizza la uşă: ”Dacă doriţi să lăsaţi un bacşiş băiatului care aduce pizza, mergeţi la unitatea respectivă, iar acolo, pe casă, bate bonul fiscal, bacşişul respectiv, şi asta este.” Aaa, păi de ce n-ai zis, dom'le, că e aşa simplu? Uite ce e, domnu' Teodorovici, eu nu vă întreb de ce dracului mi-aş mai comanda pizza acasă de la bun început, dacă oricum tot trebuie să fac un drum până la pizzerie. Vă întreb aşa: să presupunem că vă urmez sfatul. Comand pizza, stau o oră, poate o oră jumate, până vine băiatul cu ea, apoi mă întorc (eventual cu el cu maşina) la ”unitate”, iau bonul pe bacşiş, revin acasă şi mă pun să mănânc. Dar, ce să vezi, pizza este deja rece! Aşa că eu  mă enervez, înjur de morţi şi de Paşte, regret că i-am dat băiatului bacşiş de la bun început, sun înapoi la unitate şi fac o reclamaţie, unitatea îl concediază pe băiatul care aduce pizza şi uite-aşa se trezeşte ministrul finanţelor cu un şomer în plus de plătit din bugetul de la stat, în locul angajatului care plătea taxe şi impozite de până atunci. Dar haideţi, domn ministru, c-a meritat, pentru rahatul ăla de bon pe bacşiş!

Aşa haioşi sunt românii ăştia care ne conduc... Exact bacşişul era problema noastră acum. Ca şi când am avea un picior întreg cangrenat, iar, în loc de tratament sau amputare, noi ne-am duce la un salon şi ne-am face pedichiura, sperând ca asta va mai ameliora situaţia.

Vorbeam deunăzi cu o militantă pentru drepturile animalelor care mi s-a plâns că se străduieşte de 10 ani să convingă diverşi parlamentari să dea o lege care să pedepsească măcar violenţa faţă de animale. Nu reuşeşte şi se loveşte mereu de acelaşi răspuns: ”Doamnă, noi o dăm, dar ştiţi, avem nevoie de nişte bani, că deh, mai trebuie să convingem nişte colegi, ştiţi cum este...” Deci la noi legile se fac, multe dintre ele, doar cu ajutorul şpăgilor. Deja mă întreb câtă şpagă s-a luat pentru OUG-ul care instituie taxa pe şpagă.