Uneori aș vrea să știu adresa exactă a lui Dumnezeu, să iau un taxi până acolo și să-i dau doi pumni în gură. Serios, ar face mai bine să nu fie acasă. Să răspundă menajera, sau altcineva și să zică: ”Dumnezeu? Aaa, dar nu știați, domnu'?”. ”Ce să știu?”, să zic eu, suflecându-mi mânecile. ”Dumnezeu a murit de mult”. E singura lui scuză.

Că nu există nu este o scuză. Dumnezeu există din momentul în care miliarde de oameni l-au inventat. Puf – nu Dumnezeu l-a făcut pe om, ci omul pe Dumnezeu, dintr-un pocnet din degete. Iar Dumnezeu ăsta creat de om e o forță supranaturală extrem de incompetentă. Poate că ar fi trebuit să-l facă niște nemți. Sau poate japonezii. Aș fi avut mai mare încredere. Sau te pomenești că el a fost bun la început, dar s-a stricat, deh, ca orice invenție. Să fie reparat.

Nu-i înțeleg pe habotnici. Credința oarbă la ființe cu atâtea mii de ani de evoluție în spate, ca noi, mi se pare foarte îngrijorătoare și demnă de epoci preistorice. Cred că balenele sunt mai inteligente decât noi. Și cred că balenele nu cred în Dumnezeu, ci doar în ele însele. Cândva, unei balene dintr-aia eșuată pe un mal de ocean îi vor crește brusc picioare, cum s-a mai întâmplat, și-o va lua la deal spre faleză. Și-atunci să te ții, că vor stăpâni Pământul. Eu nu mai cred în Dumnezeu, de ieri. Cred în balene.