„Trebuie”, spunea tataia, „e cel mai urât cuvânt din limba română”.

TREBUIE să mâncăm carne, ni se spune.

TREBUIE să ne căsătorim și musai să fim monogami, ne zic alții.
TREBUIE să avem granițe și războaie.

TREBUIE să ne angajăm în industrie grea.

Și, desigur, TREBUIE să facem doar sex heterosexual, cu pătura-n cap.

TREBUIE să ne punem înaintea oricărei alte specii, din calitatea noastră de stăpân al lanțului trofic.

Ba nu, nu trebuie să nimic. Bunicul nu-l citise sigur pe Sartre, dar trăia, fără să știe, după principiile lui existențialiste.

Existențialismul e simplu: diferența dintre om și animal este triumful existenței împotriva esenței. Animalele trebuie, într-adevăr, să se supună unei meniri impuse de evoluție și natură, să-și urmeze esența, deci. Nu și noi. Grație conștiinței noastre, rațiunea trebuie să învingă chiar și biologia sau genele, când rațiunea noastră stabilește că așa e bine. Ne naștem condamnați să fim liberi. Liberi să alegem cum ne trăim viața, de la cele mai mici detalii și până la libertatea de a crede în orice sau în nimic.

Un singur lucru TREBUIE cu adevărat: să facem diferența între bine și rău. Odată ce suntem capabili de asta, eu merg pe mâna noastră. Și cred că, dacă mai supraviețuim vreo 200 de ani pe Pământ, toți urmașii noștri vor ajunge la o părere comună: că TREBUIE să nu mai ucidem ca să ne hrănim și în general să nu mai facem rău altor ființe, fie ele semeni sau specii diferite. Pentru că așa e bine. Pentru că nu mai suntem de mult ăia care trăiam prin peșteri și o dădeam parte-n parte cu mamuții, ci ăia care și-au depășit condiția și au cucerit stelele.