Da, da, e un articol pentru tătici, mai ales pentru viitorii tătici. Pe perioada sarcinii toată lumea se învârte în jurul gravidei și după naștere în jurul micului urlător. Sunt două variante de tați: varianta a) care e extaziat că o să aibă plod și evident că nu știe ce-l așteaptă și varianta b) cel terifiat că o să aibă plod, că n-o să mai poată ieși la bere cu băieții și tot habar n-are ce-l așteaptă, asta  cu berea e doar vârful iceberg-ului.

Ei bine, luați-vă rog femeia aia de care v-ați îndrăgostit, mai puneți vreo 10 kile pe ea (plus or minus), majoritatea concentrate în jurul burții, îmbrăcați-o în niște haine rupte (cam așa sunt toate hainele de alăptat ce le purtăm după naștere), pe jumătate goală, dar nu într-un sens bun (tot legat de scopuri primordiale de hrănit copilul), cu părul nespălat, încâlcit și urât mirositor, cu chestii lipicioase și neidentificate pe ea (voma, lapte etc.), care n-a mai făcut dus de cine știe când, dar sigur nu azi, care plânge cam 20 de ore din 24, care urlă isteric la tine cam 12 din 24 (în restul de 12 ești la scârbici, desigur), care nu mai înțelege nici o glumă nici însoțita de diagrama de rigoare și al cărei IQ a scăzut dramatic. Cu tanti asta va trebui să locuiești o perioadă. S-ar putea sa apară câteva zile, câteva săptămâni sau câteva luni. Daca își prelungește șederea peste 3 luni luați-o de mânuța delicat și duceți-o la doctor. Serios, nu-i de glumă. Booon, revenind, cum vă descurcați cu dihania?

La noi, inițial, soțul încerca să-și exprime opinia paternă vis-a-vis de modalitatea de creștere a plodului. Nu, Doamne ferește, nu din proprie inițiativă, îl întrebam eu. Evident însa că dădea răspunsurile greșite. A fost o dramă pentru care nu i-am vorbit vreo 2 zile că a vrut să spele copilul la fund cu apă călâie. La un pas de decapitare a fost și când a îndrăznit să comenteze că i-am zis că Betadina e în dulapul mare, când specificasem clar ca e dulapul mic. Nu mai spun de data aia când a încercat să facă o glumă și a zis că nu e bine să țină cuțite pe lângă mine. Am plâns o oră.

El a învățat pe pielea lui care e abordarea corectă, dar pentru că îmi sunteți simpatici vi-o zic eu direct. Spuneți da! Asta e cheia succesului. Orice, dar orice ați fi întrebați, răspunsul e DA. Exemplificam:1. I-o fi foame? DA 2. Să-i dau să pape? DA 3. I-o fi somn? DA 4. Sau poate vrea la plimbare? DA 5. Mă duc să o pun în pătuț. DA 6. Mai bine o schimb, poate e udă. DA 7.Imi vine sa mă arunc pe geam! DAAAAAAAAA! aaaaaaaaaaa, aici răspunsul corect era NU, fiți si voi atenți!

Deci ați prins ideea. Nu cădeți în capcană, dacă vă întreabă: Tu cum ai zice să fac?, nu răspundeți niciodată așa și pe dincolo. Oricum nu va fi răspunsul bun. Întreab-o pe ea cum ar vrea să facă, după care îi spui că e cea mai bună idee din lume. Sigur, dacă are de gând să omoare copilul e cazul să protestezi docil, dar ferm și să împiedici actul, dar per ansamblu, mămicile astea nebune chiar au instinctele ok, trebuie doar să fie încurajate să și le asculte.

Vestea și mai bună e ca trece. Și ca e normal. Rolul tăticului la nașterea copilului e imens, el e piatra de temelie. Dacă își păstrează calmul, atunci și mama e ok și implicit copilul e ok. Sigur, trece și dacă tatăl e isteric și agitat și acuză mama în stânga și în dreapta (câte cazuri n-am auzit, din păcate), dar aici ne întoarcem la procentul ăla aberant de mare de oameni care se despart. Sau care stau împreună fără să se iubească, de dragul copilului. Deci, dragi tătici, aer în piept și curaj, bestia va pleca și după rămâneți cu o mamă normală, care nu mai e exact ca înainte, dar altfel, poate mai bine. Plus o minunăție, sau două, sau trei de copil/i.