Despre Bradley Lowery, băiețelul de 6 ani care a murit zilele trecute, după ce s-a luptat 5 ani cu un cancer groaznic, probabil știți deja. Sau, dacă nu știți, puteți să citiți despre el pe multe site-uri, inclusiv pe câteva în limba română. Povestea băiețelului căruia (ca și mie, deși eu am 32 de ani) îi era frică de întuneric și i-a uimit, apoi i-a distrus, pe toți cu optimismul său incurabil și cu seninătatea cu care își accepta un destin care îl condamnase la moarte este una sfâșietoare și nemaipomenită. Mie mi-a amintit de o poezie a lui Dylan Thomas, scrisă pentru tatăl său, care tocmai orbise. Poemul e superb în engleză și orice traducere în română l-ar strica. Dar eu încerc să-l stric, n-am ce face. Iată:

„Nu te duce supus în noaptea aceea lungă

Alungă-ți bătrânețea odată cu venirea zorilor

Urlă și înfurie-te când lumina stă să moară!

///

Cei înțelepți știu că viața e datoare morții

Dar și că vorbele nu pot aduce lumina înapoi,

Așa că nu merg supuși spre noaptea lungă.

///

Cei buni plâng când își iau bun-rămas,

Șocați că faptele lor au fost neînsemnate,

Și urlă și se înfurie când lumina stă să moară.

///

Cei veseli, care au prins soarele din zbor și au dansat cu el,

Chiar de descoperă târziu că seara a venit,

Tot nu se duc supuși în noaptea lungă.

///

Cei gravi, izbiți de bezna orbitoare,

Mor văzând comete-n flăcări, mor veseli,

Dar urlă și se-nfurie când lumina stă să moară.

///

Pe tine, tată, care stai în înălțimea ta tristă

Și mă blestemi și mă binecuvântezi cu lacrimile tale, te rog:

Nu te duce supus în noaptea aceea lungă

Urlă, înfurie-te când lumina stă să moară.”

Dylan Thomas a murit la 39 de ani, la doar un an după ce murise și tatăl său. Bradley Lowery a murit la 6. Amândoi au știut să se bucure de lumină, însă. Și nici unul dintre ei nu s-a dus supus în noaptea cea lungă. Tocmai de aceea noi, cei sănătoși, cei cărora ni se pare că avem timp infinit înainte, avem atâtea de învățat de la ei.