Săptămâna trecută am adormit cu televizorul aprins şi, nu ştiu de ce, m-am trezit cu un gust ciudat în minte. Da, am zis bine, în minte. Mi se părea că, nu ştiu cum, România s-a normalizat brusc în urma acelei nopţi. Am dat o raită pe canalele TV şi toţi parcă se potoliseră. Presa pro-Băsescu, cea anti, ba chiar Băsescu însuşi, păreau să fi avut revelaţia convieţuirii paşnice. Haida-de, s-au prins ăştia că-s jenanţi, mi-am zis. Era ca un vis frumos, doar că realitate. Sau, mă rog, Realitatea. Băi, dar n-a ţinut două zile. Că atât ţine o minune în România: o zi jumate, adică la jumătate faţă de minunile occidentale, că la noi toate se strică mai repede.

Când lucrurile reintră în normal pe plaiurile mioritice, apare un Derbedeus Ex Machina care se pişă pe tot echilibrul fragil. Scînteia care i-a asmuţit iar pe căţeluşi şi pe dulăi deopotrivă a fost fratele lui Băsescu, Mircea. Mai exact, decizia lui de a-l boteza pe nepotul unui personaj controversat, cu freză de prost şi renume de interlop. Nu pricep exact simbioza care îi leagă pe Bercea şi Mircea, dar spectacolul oferit de ei a fost jalnic. L-au depăşit în penibil doar scuzele ulterioare ale lui Mircea Băsescu, care a trecut rapid de la „m-a păcălit Bercea” (că aşa e el, naiv, cînd vine vorba de sindrofii) la „când botezi un copil, fie el şi copil de ţigan, faci o faptă care te apropie de Dumnezeu”. Fie el şi de ţigan, deci. E ca şi când ai zice: „când omori un copil faci o faptă care te apropie de Dracu’, chiar dacă e un copil de ţigan”. În plus, parcă nu etnia (şi nici măcar freza) era punctul slab şi (deci) criticabil din CV-ul domnului Bercea Mondialul. Lumea avea o problemă cu culoarea cazierului, nu cu aceea a pielii. Deci formularea corectă pentru scuzele domnului Mircea Băsescu era: când botezi un copil, fie el şi de infractor, faci o faptă care te apropie de judecător. Pardon, de Dumnezeu.

mantzy.wordpress.com