Casa contemporană românească este mai mult decât un simplu loc de locuit; este un artefact cultural în care o națiune se împacă cu trecutul, prezentul și viitorul său. Proiectarea unei case noi în România este o treabă importantă, care trebuie să țină cont de istoria politică a țării, de dezastrele naturale și de căutarea unui scop. Cele trei aspecte principale abordate în acest raport – siguranța, durabilitatea și identitatea modernă – sunt toate interconectate. Modul în care au fost construite clădirile în perioada comunistă, de exemplu, arată cum atacul asupra identității a fost legat de probleme majore de siguranță. Așadar, când vorbim despre durabilitate în zilele noastre, ne referim adesea la revenirea la vechile tradiții din perioada precomunistă și la utilizarea acestora pentru a găsi o nouă identitate națională.

Acest raport analizează forțele care au modelat arhitectura rezidențială românească, de la rădăcinile sale tradiționale, trecând prin construirea identității stilului neoromanic, ruptura perioadei comuniste și căutarea unui nou limbaj arhitectural după 1989. Casa a devenit scena principală a eforturilor naționale de reconciliere, unde amintirile se confruntă cu moștenirea trecutului, temerile se întâlnesc cu reziliența, iar identitățile culturale se confruntă cu globalizarea. După decenii de uniformitate și o tranziție haotică, se conturează o filosofie de design mai matură, care caută să îmbine siguranța, durabilitatea și identitatea într-un nou aspect al casei românești.

Fundamentele identității: un dialog cu patrimoniul arhitectural

Pentru a înțelege casa românească de astăzi, trebuie să apreciați bogatul vocabular arhitectural care a fost suprimat și care este acum redescoperit. Acest patrimoniu este foarte important pentru designerii de astăzi.

Sufletul vernacular: funcție, material și spirit
Arhitectura românească se bazează pe tradiția vernaculară, care este, în esență, un mod de viață în armonie cu pământul. Timp de secole, casele țărănești au fost construite pentru a fi practice, folosind orice era disponibil la nivel local: stejar și brad în Carpați, stuf și paie în Delta Dunării și pământ bătut în câmpie. Această sinceritate a creat un peisaj arhitectural divers, dar unitar, care s-a adaptat condițiilor locale.

Planul era întotdeauna foarte logic, cu două până la patru camere. Bucătăria era inima casei, atât pentru gătit, cât și pentru viața de zi cu zi. Exista o cameră specială (camera curată) destinată oaspeților și obiectelor de valoare. O caracteristică definitorie este prispă, o verandă acoperită care servește ca spațiu de tranziție între interior și exterior, unde oamenii pot socializa și se pot adăposti de intemperii. Această abordare de bază a arhitecturii, cu sustenabilitatea și rădăcinile sale culturale, este un punct de plecare excelent.

Crearea unui stil național: moștenirea neoromană
La sfârșitul secolului al XIX-lea, a existat o mare dorință de a crea un stil arhitectural național unic. Mișcarea neoromană, condusă de arhitecți precum Ion Mincu, a încercat să se desprindă de stilurile europene dominante și să creeze o arhitectură specific românească.

Stilul este un amestec sofisticat de surse istorice. S-a bazat în mare parte pe stilul brâncovenesc de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, care combina elemente bizantine, otomane și renascentiste. O altă sursă a fost culă, o conac semi-fortificat, a cărui poziție defensivă făcea ca clădirile neoromane să pară foarte masive. În cele din urmă, stilul a combinat detalii decorative din arta țărănească, făcând proiectul elitei să semene mai mult cu arta populară. Clădirea are câteva elemente caracteristice, precum foișorul – o verandă proeminentă, cu arcade –, arcul trilobat și faianța ceramică viu colorată. Stilul neoromanic era o „tradiție inventată”, o idee modernă menită să proiecteze o imagine de identitate națională atemporală.

Interludiul interbelic: sosirea modernismului
Între cele două războaie mondiale, arhitectura românească a fost influențată de tendințele europene. Stilul neoroman era încă la modă, dar apăreau și idei noi. Art Deco a început să apară în clădirile comerciale moderne, în timp ce principiile funcționaliste ale Bauhausului deveneau tot mai populare în rândul unei generații mai tinere de arhitecți. Acest lucru a dus la apariția unui modernism român distinct, cu arhitecți precum Horia Creangă și Marcel Janco, care au adaptat limbajul mișcării moderne la condițiile locale. Această perioadă arată că, înainte de a se izola în ideile sale, arhitectura românească a participat activ la un dialog internațional dinamic.

Marea ruptură: arhitectura sub comunism și umbra sa persistentă

Regimul comunist (1948-1989) a provocat o mare schimbare în trecutul arhitectural al României, transformându-l într-un instrument al ideologiei și controlului politic al statului. Moștenirea acestei perioade este încă o problemă reală pentru noi.

Ideologia în beton: omogenizarea locuinței
Statul comunist a văzut în arhitectură un mijloc de a crea „omul socialist nou”. Acest lucru s-a realizat prin construirea unui număr mare de blocuri de apartamente standard, numite blocuri, pentru a șterge moștenirea culturală diferită a țării. Aceste „proiecte tip” produse centralizat erau o modalitate de a face pe toată lumea să gândească la fel, impunând o estetică uniformă pentru a suprima diferențele regionale. Ideea din spatele blocurilor era de a distruge legăturile tradiționale ale comunității, înlocuind cartierele mici și personale cu ansambluri rezidențiale uriașe și impersonale. Casa era împărțită într-un spațiu de locuit de bază, fără decorațiuni și păstrând doar elementele esențiale, ceea ce o făcea să arate ca un peisaj de blocuri de beton simplu.

„Ceausima”: buldozerul și orașul traumatizat
Acest proiect a cunoscut cel mai mare succes în anii 1980, sub Nicolae Ceaușescu. Politica sa de „sistematizare” a cauzat pagube enorme orașului, în special în București. Ceaușescu era obsedat de construirea unui nou centru civic, așa că a ordonat demolarea unei părți importante din centrul istoric al orașului. Peste cinci kilometri pătrați din oraș au fost rași de pe fața pământului, un act care a fost numit în mod sinistru „Ceausima” – un cuvânt compus din Ceaușescu și Hiroshima. Viețile oamenilor au fost date peste cap și mii de familii au fost nevoite să-și părăsească casele. Atracția principală era imensul Palat al Poporului, un monument al ego-ului totalitar construit pe ruinele memoriei unui oraș. Această perioadă a avut un impact enorm asupra orașului și asupra țării în ansamblu.

O moștenire de vulnerabilitate și ineficiență
Moștenirea comunistă nu se rezumă doar la aspectul și atmosfera orașului. Dorința de a construi rapid și ieftin a dus la probleme majore de calitate și siguranță. Multe clădiri nu au fost construite foarte bine, iar normele de construcție de tip sovietic nu erau adaptate condițiilor seismice din România. Zona seismică Vrancea produce cutremure cu focare adânci și vibrații de lungă durată, pentru care aceste proiecte nu au fost concepute. Acest lucru a dus la construirea multor locuințe vulnerabile. Sistemul de industrializare era, de asemenea, destul de ineficient, cu un sistem de prefabricare „închis”, inflexibil și risipitor.

Primul pilon – Proiectarea pentru siguranță: construirea pe teren instabil

Când vine vorba de noile locuințe românești, siguranța este o prioritate absolută, mai ales că țara este situată într-una dintre cele mai active zone seismice din Europa. Trecerea de la neglijența din trecut la reziliența din prezent implică cunoștințe științifice, reformă legislativă și un respect reînnoit pentru inginerie și tradiție.

Amenințarea din Vrancea: înțelegerea riscului
Riscul seismic din România se datorează în mare parte sursei din Vrancea, care produce cutremure profunde care răspândesc energia pe o suprafață imensă. Aceasta reprezintă o problemă reală pentru clădirile înalte și flexibile, care pot vibra în mod natural în același ritm cu mișcarea solului. Acest lucru poate crea un efect de rezonanță care crește considerabil forțele structurale. Cutremurul devastator din 1977, care a provocat moartea a peste 1.500 de persoane, a demonstrat gravitatea situației, deoarece majoritatea zgârie-norilor prăbușiți erau de acest tip, construite fără prevederi seismice adecvate.

De la neglijență la reziliență: evoluția normelor seismice
Cutremurul din 1977 a fost un semnal de alarmă brutal. De la sfârșitul comunismului, cadrul de proiectare seismică din România s-a schimbat foarte mult. Am trecut de la normele vechi la actualele norme P100-1/2013, mult mai avansate, care sunt în conformitate cu standardul european Eurocod 8. Acest cod modern este un document sofisticat, orientat către performanță. El creează o hartă care arată diferitele zone seismice și clasifică clădirile în diferite clase de importanță, ceea ce înseamnă că acestea sunt mai bine protejate. Codul nu se limitează la proiectarea pentru rezistență la forțe, ci introduce conceptul de ductilitate, ceea ce înseamnă că se pot proiecta sisteme structurale mai rezistente, care se pot deforma și disipa energia fără a se prăbuși.

Siguranța contemporană în practică: modernizare și redescoperire
Implementarea acestor coduri avansate reprezintă o dublă provocare: trebuie să se țină cont de trecut și să se construiască corect pentru viitor. Una dintre cele mai mari sarcini este modernizarea seismic a clădirilor construite înainte de intrarea în vigoare a codurilor moderne, inclusiv infrastructuri critice precum stațiile de pompieri și secțiile de poliție. În același timp, se apreciază din ce în ce mai mult rezistența seismică inerentă a construcțiilor tradiționale. Cercetările asupra zidurilor tradiționale din lemn și zidărie, cunoscute sub numele de paiantă, au arătat că acestea se comportă surprinzător de bine sub sarcini seismice. Această redescoperire a ingineriei cotidiene este o alternativă durabilă și low-tech la modernizarea high-tech, demonstrând că principiile din trecut ne pot ajuta să proiectăm case sigure pentru viitor.

Pilonul doi – Proiectarea pentru durabilitate: o întoarcere la rădăcini și un salt în viitor

Mișcarea pentru durabilitate în arhitectura românească este puternică deoarece respectă standardele globale de construcție ecologică și se bazează pe înțelepciunea ecologică a metodelor tradiționale de construcție ale țării.

Imperativul ecologic: politici, certificare și comunitate
Consiliul pentru Clădiri Verzi din România (RoGBC) a impulsionat formalizarea clădirilor ecologice, promovând responsabilitatea față de mediu și eficiența energetică. Acest lucru a dus la utilizarea certificărilor precum BREEAM și WELL Building Standard. RoGBC a creat, de asemenea, propria certificare Green Homes pentru locuințe. Acest angajament se extinde la nivel comunitar, cu proiecte precum Amber Forest, conceput ca primul cartier ecologic complet din țară, care vizează îndeplinirea standardului NZEB (clădiri cu consum energetic aproape zero) al UE.

Passive House Vanguard: depășind limitele
Standardul Passive House (sau Passivhaus) este cel mai riguros standard de referință din lume în materie de eficiență energetică, așa că nu este de mirare că se află în avangarda designului durabil. Proiectele pionierat sunt o modalitate excelentă de a arăta ce putem face. „Sunny House” din Otopeni este o casă certificată Passive House Plus și este atât de eficientă încât produce de două ori mai multă energie decât consumă în fiecare an. Un alt proiect cheie, Passive House din Transilvania, combină în mod expert cerințele tehnice stricte ale standardului cu stilurile și materialele arhitecturii tradiționale locale, demonstrând că eficiența energetică extremă și rezonanța culturală pot merge mână în mână.

Materialitate și sănătate: naturale, netoxice și locale
Una dintre cele mai importante idei din spatele noii case durabile este utilizarea de materiale naturale, netoxice și de proveniență locală, precum lemnul, piatra și argila. Această tendință este legată de practicile tradiționale de construcție și se concentrează pe aspecte precum energia redusă încorporată, durabilitatea și mediile interioare sănătoase. Oamenii devin din ce în ce mai conștienți de calitatea mediului interior și se concentrează pe finisaje naturale și minimizarea potențialelor pericole, pentru a crea spații de locuit mai sănătoase și netoxice.

Designul biofilic: reconectarea cu natura
O filosofie de design mai profundă câștigă popularitate: designul biofilic. Acesta se referă la crearea de conexiuni între oameni și natură în mediul construit. Este o evoluție naturală a tradiției vernaculare românești, în care casa era profund integrată în mediul înconjurător. În arhitectura modernă, acest concept este reimaginat cu un nou nivel de sofisticare. Casa „Within a Frame”, de exemplu, folosește ferestre mari ca „tablouri vii” și are un copac matur chiar în centrul structurii, făcând natura o prezență constantă și centrală.

Pilonul trei – Proiectarea pentru identitatea modernă: navigarea într-o estetică post-socialistă

Găsirea unui stil arhitectural modern care să funcționeze în România este dificilă. Este vorba despre a face față traumelor din trecut, a îmbrățișa libertățile postcomuniste și a descoperi ce înseamnă să fii atât român, cât și european. Această căutare a dus la câteva tendințe arhitecturale diferite.

Peisajul post-1989: de la haos la discurs critic
După revoluția din 1989, peisajul arhitectural al României era într-o oarecare dezordine. Prima fază a fost marcată de apariția caselor făloase, case mari, exagerate, care amestecau diferite stiluri. Aceste case erau funcționale, dar reprezentau simboluri puternice ale respingerii uniformității comuniste și ale celebrării succesului individual. Cu timpul, însă, această perioadă haotică a făcut loc unor practici arhitecturale mai mici, independente, și unor filosofii de design mai nuanțate.

Dialoguri cu trecutul: interpretări neo-vernaculare și moderne
Una dintre cele mai semnificative tendințe este dialogul sofisticat cu trecutul arhitectural al României. Nu este vorba doar de o simplă copie, ci de o regândire importantă a ideilor cotidiene și neo-românești într-un limbaj modern. Firmele de arhitectură precum ENE+ENE Arhitectura se concentrează pe integrarea ideilor de identitate, loc și tradiție. Proiecte precum LR Sustainable House de TECTO Arhitectura utilizează materiale tradiționale precum bușteni și piatră într-un mod îndrăzneț și contemporan. Această abordare se uită în trecut pentru a găsi elementele de bază ale materialității și răspunsului la climă, creând o arhitectură care pare atât contemporană la nivel global, cât și autentic locală.

Puritatea formei: minimalismul ca antidot
Minimalismul reprezintă o schimbare majoră față de stilurile istorice și haosul de după 1989. În România, acest aspect este o declarație puternică a dorinței de ordine și curățenie. Casa C din Timișoara, realizată de Parasite Studio, este un exemplu excelent în acest sens, fiind proiectată ca un volum simplu, sculptural, format din plane alb-negru. Este un design foarte controlat, axat pe simplitate și organizare. Lucrările firmelor precum SYAA, care pun accentul pe simplitate și eleganță subtilă, fac parte, de asemenea, din această tendință minimalistă.

Casa inteligentă și sigură: un viitor european
O altă parte importantă a identității moderne este utilizarea tehnologiei, care ajută la conectarea casei cu alte locuri din Europa. Casa inteligentă devine din ce în ce mai populară, Internetul obiectelor (IoT) făcând-o mai confortabilă și mai convenabilă. În același timp, securitatea cibernetică devine din ce în ce mai importantă. România este membră a UE, deci trebuie să respecte reguli stricte privind confidențialitatea datelor. Protejarea datelor personale și securizarea dispozitivelor inteligente sunt la fel de importante ca și existența unei fundații solide pentru o casă sigură, ceea ce demonstrează că România aderă pe deplin la modernitatea europeană comună.

Concluzie: sintetizarea noii case

Noua casă românească se creează acolo unde siguranța, sustenabilitatea și identitatea se întâlnesc. Este ca o clădire care unește oamenii, contribuind la rezolvarea problemelor secolului XX. Este puternică și rezistentă și a învățat multe din provocările cu care s-a confruntat în trecut. Totul se reduce la durabilitate, cu accent pe viitor și pe înțelepciunea trecutului. De asemenea, se întâmplă multe în ceea ce privește identitatea sa, încercând să găsească echilibrul potrivit între stilurile istorice și gusturile minimaliste, între caracterul local și modernitatea europeană.

Viitorul acestui peisaj în continuă evoluție va fi modelat în universitățile țării noastre. Cursuri de arhitectura oferite de instituțiile de top sunt locul în care se formează următoarea generație de designeri. Cursurile lor, care combină ingineria avansată, designul durabil, conservarea patrimoniului și teoria critică, oferă tinerilor arhitecți competențele necesare pentru a face față acestor provocări. Aici se creează o nouă etică a designului românesc – una puternică, responsabilă și care demonstrează o identitate națională încrezătoare și în continuă schimbare.