Specia Ţăranul de Bucureşti (taranus capitalus), precum şi cele două sub-specii ale ei, Ţăranul Negru de Bucureşti (tigaranus capitalus) şi Ţăranul Alb de Bucureşti (taranus caucazianus capitalus), sunt rezultatul uimitor al unui paradox al evoluţiei umane. Pentru că tocmai el, Bucureştiul, cel mai civilizat şi mai pretenţios oraş al României, este creatorul acestei specii ciudate. Spun asta pentru că Ţăranul de Bucureşti nu s-a format în urma unui regres urban sau a unei deculturalizări masive a mediului său de viaţă ci, dimpotrivă, este rezultatul unei emancipări excesive. Nu vreau să credeţi că încerc să vă pierd în explicaţii pretenţioase pe care nu le înţeleg nici eu. Încerc să dau un exemplu, aşadar: imaginaţi-vă un cadran-indicator al nivelului de emancipare al unui individ X. 0 = cel mai analfabet ţăran, iar la 10 este cel mai civilizat locatar al metropolei. Ei bine, Bucureştiul l-a emancipat într-atât pe individul X încât acul care indica gradul de civilizaţie al acestuia (ajuns de mult pe roşu, la valoarea maximă) s-a dat peste cap, a sărit de 10 şi a ajuns, evident, la valoarea primară, 0. Un bucureştean normal devine Ţăran de Bucureşti, aşadar, atunci când începe să se considere superior însuşi sistemului care l-a format. Când începe să scuipe pe jos în Mall, când râgâie la film la Multiplexuri, când mănâncă cu mâna la restaurant, când ascultă manele tare în metrou sau când se scobeşte absent în nas privind Bradul Mileniului de la Unirii. Aceşti oameni şi-au depăşit, deci, condiţia de oameni emancipaţi. Civilizaţia a devenit pentru ei o a doua natură, o a doua casă, o stare banală şi aproape intimă pe care o pot exploata liber, fără inhibiţii sau îngrădiri sociale. Normal că-ţi permiţi să te pişi în chiuvetă la baie la McDonalds, atâta timp cât mă-ta te-a născut (sau te-a conceput) în timp ce se îndopa cu Big Mac-uri. Evident că vei putea să te scarpini la genitale liniştit în timp ce stai la coadă în Carrefour, din moment ce ai fost acolo când s-a deschis magazinu’.

E important de precizat că actualul Ţăran de Bucureşti nu a trecut niciodată prin stadiul 0, al ţăranului comun. El a ieşit pe lume undeva pe la 5-6, că doar e născut şi crescut în Pantelimon, ce kilu’ meu. Să nu credeţi, aşadar, că Ţăranul de Bucureşti, odată ajuns la nivelul primordial, se va comporta ca un ţăran tipic, de la sat. El păstrează experienţa anterioară, cea a emancipării forţate, şi va rămâne pe deplin conştient de nivelul metropolei în care îşi plimbă „converşii”. Singurul lucru pe care nu-l va conştientiza va fi că apucăturile lui de ţăran s-ar potrivi mult mai bine cu aerul îmbâcsit al unui târg împuţit de provincie (că nu vreau să jignesc personajele lui Rebreanu şi Preda trimiţându-i direct la ţară).

Eliade însuşi ar jubila văzându-şi confirmat mitul eternei reîntoarceri. Pentru că, cu fiecare hamburger mâncat, cu fiecare film văzut în oraş şi cu fiecare gadget cumpărat, suntem cu toţii cu un pas mai aproape de paradoxalul apogeu al evoluţiei sociale, care presupune reîntoarcerea la o stare originară. Se prea poate ca data viitoare când veţi vorbi cu mine eu însumi să fi devenit Ţăran de Bucureşti. Şi-ţi spun de pe acum: să nu încerci să mă întorci din drum sau să-mi spui ce e bine. K mă pish p tn, fraere!