În politica românească mersul cu coada pe sus este un lucru obişnuit. Nici măcar nu mai este ceva la modă, ca să te înarmezi cu răbdare până trece! Fudulia şi prostia merg mână în mână chiar şi când ţi se văd de la o poştă izmenele rupte. Mai rupţi în tur decât suntem acum n-am mai fost demult. Ne spune toată lumea şi o simţim şi noi, dar de lăsat de fudulie nu ne lăsăm.

Orice măsură de restrângere a cheltuielilor bugetare, cheltuieli pe care le critică toată lumea ca fiind exagerate pentru un stat ajuns la fundul sacului cum este al nostru, stârneşte bătălii electorale absurde, de parcă mâine ar fi alegeri. Punerea de-a curmezişul oricărei iniţiative de acest gen din partea opoziţiei să zicem că ar fi de înţeles, dacă am în vedere că funcţionarii statului sunt un eşantion de electorat care de regulă votează, dar reacţia unei părţi a puterii şi veşnica ciondăneală care dă în criticarea propriului guvern depăşeşte puterea mea de înţelegere.

Zic acest lucru pentru că mă aştept ca acţiunile guvernului să nu fie iniţiate pe furiş, ci în deplin consens măcar cu părerile membrilor marcanţi ai partidelor de la putere. Dacă nici măcar  aceste partide care susţin un guvern nevoit să ia cele mai nepopulare măsuri de austeritate de la 1990 încoace nu pot să-şi reprime accesele de primadonă mofturoasă, care se comportă ca o mimoză necurtată, nu pot să-şi manifeste solidaritatea cu propriul guvern, ce să aşteptăm de la opoziţie?!

Cel mai recent caz a fost acela al ajustării cheltuielilor cu indemnizaţiile mamelor de nou născuţi. Reducerea perioadei  de îngrijire a copilului, care la noi bate toate recordurile, a  adunat  politicienii cu fuste în  jurul  actualei formule, cu 2 ani plătiţi de stat pentru îngrijirea copilului. În pofida  atenţionărilor guvernamentale că nu ne mai permitem să fim mai generoşi şi de către statele  mult mai dezvoltate al căror buget este mult mai solid decât scheletul nostru denumit buget, s-a ajuns la o formulă care nu este nici cal nici măgar.

Adică poţi să stai doi ani de zile acasă, dar statul nu-ţi plăteşte decât unul, iar dacă vii mai devreme de un an la serviciu  ţi se mai dau 500 lei pe lună, ca bonus că eşti fată de treabă! Până la urmă nu este treaba statului dacă  vrei să stai acasă cu copilul până se mărită sau se însoară. Nici nu trebuie să-i dârdâie statului izmenele pe el de frică că-i va scădea perspectiva demografică deşi evoluţiile natalităţii în ultimii ai sunt într-o continuă scădere.

Cine vrea să fie părinte va fi indiferent câţi ani „sponsorizează” statul pe mămica care a născut. Cine vrea găseşte soluţii. Când un stat este în pericol de a nu-şi mai putea plăti obligaţiile de bază către cetăţeni  este absurd să ceri să te plătească pentru a sta acasă. Un copil nu are nevoie de îngrijire doar în cei doi ani atât de disputaţi, iar cine hotărăşte să aducă pe lume un copil ar trebui să ştie că responsabilitatea creşterii şi îngrijirii lui revine părinţilor şi doar în al enşpelea rând statului.