Siteşti…un sat rupt din povestea scrisă cu foarte mult timp în urmă de români veniţi peste munţi şi stabiliţi într-unul din cele mai frumoase locuri, născute din îmbrăţişarea muntelui cu râul şi cu şesul. Un loc binecuvântat din plin de Dumnezeu, graţie frumuseţii cu care l-a înzestrat, dar şi datorită oamenilor care au trăit aici de secole, ai căror urmaşi ştiu cu siguranţă să-şi preţuiască tradiţiile, istoria şi crezurile. Dar, deşi privilegiat de natură, satul are o mare suferinţă : bisericuţa cea veche se năruie sub povara timpului, iar construcţia noii biserici, pe care oamenii au pornit-o cu forţe proprii, s-a oprit de ceva vreme fiindcă nu mai există fonduri.

 Fiecare din satele aparţinătoare oraşului Novaci îşi are biserica proprie, nu pentru că localnicii nu s-ar înţelege, ci pentru că distanţele dintre ele nu sunt tocmai mici şi pentru că e firesc ca oamenii să-şi aibă biserica aproape de locul care îi adăposteşte pe cei plecaţi dintre ei pentru totdeauna. Cea de la Siteşti e atât de veche încât nu i s-a găsit actul de naştere. Bătrânii satului îşi amintesc din poveştile spuse de bunii lor că ultimele reparaţii au fost făcute acum un secol şi chiar mai bine. Nu are temelie, grinzile din care este construită sunt aşezate la nivelul solului, iar vântul îi clatină des acoperământul din tablă, colorat ruginiu de trecerea vremii. Bisericuţa din lemn stă să cadă şi e deja neîncăpătoare pentru cei ce locuiesc în satul novăcean, batrâni şi tineri, veniţi în număr din ce în ce mai mare să-şi vindece sufletul şi să-şi pomenească morţii.  
 Adunaţi la un asemenea parastas, oamenii au hotărât să clădească un lăcaş nou pentru rugăciune. Cel vechi, chiar renovat, tot ar fi fost supus riscului de către desele demonstraţii pe care natura le face prin aceste locuri spre a ne aminti că mingea e la ea, nu la noi. Iar de la hotărâre la faptă nu e uneori nici măcar un pas dacă ai de-a face cu oameni de nădejde, ca cei de-aici. Arhitectul Pantelimon Stăncioi, deşi plecat de mult timp din Siteşti, a oferit proiectul pentru noua biserică. De la bani la piatră, cărămidă, transport, oamenii au dat tot ajutorul pentru demararea lucrărilor. 

Minunea unui semn al Crucii

În primăvara lui 2002, la Siteşti a fost pusă piatra de temelie a noii biserici, iar ziua aceea a devenit legendă pentru localnici. Oamenii povestesc că ploua torenţial şi că nu ştiau unde să aştearnă masa pentru sfinţire. Au încropit rapid un adăpost, de care însă n-a mai fost nevoie. Perdeaua groasă de ploaie s-a rărit aproape instantaneu când Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Teofan a făcut semnul Sfintei Cruci către cer, murmurând probabil o rugă. Este minunea lor şi poate acest miracol le-a dat ulterior aripi: oamenii s-au mobilizat , iar biserica s-a ridicat rapid către ceruri, aproape numai din contribuţiile comunităţii. O singură dată Ministerul Cultelor a alocat o sumă destul de mică pentru construcţie, iar fostul primar al oraşului Novaci, Ion Chiriac, a mai adăugat nişte bănuţi, şi mai puţini, mustrat de conştiinţă la sfârşitul mandatului. În rest, oamenii s-au îngrijit de toate – au adus constructori destoinici tocmai de la Bistriţa Năsăud şi le-au asigurat masa şi cazarea luni la rând : “Rar creştini ca aceia – istoriseşte Ioan T., povestind despre bistriţenii că nu urcau şi nu coborau de pe construcţie până nu-şi spuneau rugăciunea, deşi cel mai mare prinos pe care-l aduseseră deja lăcaşului sfânt era chiar munca lor, pe care au preţuit-o la mai puţin de jumătate din suma încasată în mod obişnuit pe ziua de lucru”. 

Politicienii sunt prea săraci sau prea ocupaţi…

Datorită constructorilor şi oamenilor vrednici din Siteşti, astăzi biserica cu hramul Sfântului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (Nicolae Valahul, cum este cunoscut de analele vremii fondatorul mânăstirii Tismana) priveşte suverană şi protectoare către satul novăcean, aşternut la picioarele sale. Însă, după ce zorii separă umbra de lumină, localnici şi trecători privesc cu toţii mâhniţi la schelele care îngrădesc în continuare tânărul lăcaş. Nu au fost puţine uşile la care delegaţi ai comunităţii au tot bătut pentru a mai strânge un pumn de bani cu care să aducă mai aproape de final aşezământul. Ce s-a mai strâns a fost tot meritul celor mai puţin bogaţi. 
Reprezentanţii politici şi ai autorităţii locale, atât cei de ieri, cât şi cei de azi, sunt prea săraci pentru donaţii şi mult prea ocupaţi pentru a da ajutor. Dacă facem un salt în istoria românilor, cu siguranţă nu acestea sunt atributele pe care le aflăm la reprezentanţii aleşi pe vremuri de popor să-l conducă. Zestrea de lăcaşe de cult seculare, cu care pe bună dreptate se laudă astăzi zona Novaci, este atributul unor oameni şi vremuri care s-ar ruşina de scopurile actualilor trimişi ai obştei în Sfatul Ţării. Chiar şi pe cele lăsate de ei, nu iniţiativa administrativă sau politică le-a salvat de la dezintegrare, ci tot spiritul şi credinţa localnicilor, care nu le-au abandonat.  
Totuşi, nici localnicii, nici noua lor biserică nu şi-au pierdut speranţa, iar tenacitatea cu care înfruntă refuzurile sau uşile trântite în nas e deja eroism: “Mai e timp să dăruim credinţă, dând o mână de ajutor pentru ca şi în biserica noastră să se aprindă cât mai curând Lumina!” Dintre zidurile neterminate, biserica din Siteşti va continua să strige după ajutor până când oameni de omenie o vor auzi.