Vai, cât îmi place în România! Serios! Nu sunt deloc ironic, cum probabil au crezut 95% dintre voi (mă întreb de ce). În România nu prea funcţionează vreo lege (nici măcar a bunului-simţ), aşa că totul e la „mica înţelegere”: lasă că rămâi dator, dai o bere, o atenţie, o măslină, mă rog, ne înţelegem noi. Şi România ca România, da’ ce-mi place-n Bucureşti! Bucureştiul e chintesenţa României, e izvorul, e modelul, e tata’ ei.

Să vă povestesc de ce mă simt brusc atât de mândru că-s copil de dac/ă şi de roman/ă (femeie, nu piaţa): de vr’o săptămână mi s-a stricat televizorul. Se vedea prost spre deloc şi nu se auzea nimic. Eu am luat numai 5 la chimie în liceu (sau care materie se ocupa cu televizoare-), aşa că habar n-aveam ce are. Aşa că, după o săptămână în care ne-am minţit pe noi înşine (eu şi colegul de cameră) că putem să-l reparăm fără ajutorul nimănui (orgoliu bărbătesc, deh), am recunoscut că e, totuşi, o problemă mai presus de nivelul nostru de pricepere. Şi cum stau la un hotel, m-am gândit că numai bine - las cheia la recepţie în drum spre serviciu şi îi rog să trimită pe cineva să rezolve. Ok, toate bune, dar şpaga-! Cel mai nasol e să vrei să dai şpagă şi să n-ai cui, mai ales ştiind (sau bănuind) că altfel nu se rezolvă. Prin urmare, înainte de a pleca de-acasă, am luat o bancnotă de 10 lei şi am înfăşurat-o într-o hârtiuţă pe care am scris „Pentru nenea care repară TELEVIZORUL” (am subliniat ca nu cumva să ia banii şi să-l lase aşa), iar dedesubt am desenat o faţă mare şi zâmbitoare, cu ochi, nas şi tot tacâmul. Am lăsat-o pe televizor şi-am plecat. Boooon… şi mă întorc eu acasă (acum 10 minute) şi găsesc doar hârtiuţa, fără bani, pe care era scris, sub mesajul meu: “MULŢUMESC”, iar sub mulţumiri, evident, era desenată o faţă chiar şi mai zâmbitoare ca a mea. Să mai zică cineva că nu-s politicoşi oamenii în România, băăăăi! Aşa se dă şi aşa se ia o şpagă. Cu stil! Ne-am înţeles?