“Şi din mormânt voi spune mulţimii adevărul.”(Grigore Vieru)

Noaptea de sâmbătă spre duminică a pustiit sufletele românilor de pretutindeni.  Dumnezeu şi-a chemat în împărăţia sa pe cel mai român dintre noi, Grigore Vieru - internat pe 16 ianuarie 2009 în stare gravă la Chişinău, după ce a fost rănit într-un accident rutier.

Frate mai mare pentru toţi cei pe care graiul şi simţirea îi uneşte oricât de departe ar fi, în 14 februarie, Grigore Vieru ar fi împlinit 74 de ani. O viaţă cu puţine bucurii, dar idealuri mai mari decât cele ale tuturor românilor laolaltă. Academician, poet basarabean, membru de Onoare al Academiei Române din anul 1990 şi deputat al poporului, Grigore Vieru nu s-a oprit din a visa că podul de flori pe care l-a ridicat prin versurile sale peste Prut îi va aduce alături pe toţi fraţii săi.  Fiindcă România este într-adevăr, spunea domnia sa, o ţară plină de câmpii, munţi, ape, cântece, istorie, dar şi de graniţe. Oare chiar să fie o regulă la noi că aşteptăm se întâmple ceva grav ca să aflăm cât de preţioşi ne sunt poeţii, tribunii şi toţi ceilalţi oameni de cultură datorită cărora încă mai suntem români-

Un român cum nu sunt prea mulţi sub soare, fiindcă puţini sunt cei care mai spun rugăciuni la mormântul de la Ţebea al lui Avram Iancu, Grigore Vieru a devenit un poet tribun obligat de condiţiile social-politice. Dar, la fel ca Eminescu pe care l-a slujit până în ultima zi a vieţii sale, Vieru este “un poet liric, chiar tragic prăpăstios“, cum mărturisea în 1984 într-un interviu. “ De-abia aştept – spunea el atunci– ca lucrurile să se reaşeze în matca lor ca să revin la chemarea mea firească, la poezia lirică“.

Cu o bucurie deosebită  scria copiilor, iar inspiraţia pentru cei mici s-a datorat în mare măsură şi celor doi fii ai săi, Teodor şi Călin. Puţini ştiu că G. Vieru este şi autorul versurilor din  filmul muzical care ne-a încântat copilăria, Maria – Mirabela, regizat de eminentul Ion Popescu. După multe culegeri de versuri pentru copii, au început să apară volumele lirice, iar prin tipărirea la editura Junimea din Iaşi a volumului „Steaua de vineri”, binecuvântat de Nichita Stănescu, se rupe gheaţa tăcerii între scriitorii români de pe ambele maluri ale Prutului, una din marile dorinţele împlinite ale poetului.

De-acum, fără Grigore Vieru, poezia românească e din ce în ce mai puţină fiindcă el nu a aparţinut doar Basarabiei, ci spiritului românesc de pretutindeni, arătând calea şi adevărul tuturor românilor. Chiar dacă nu am ştiut să-l cinstim cum se cuvine cât timp a fost printre noi, îi suntem datori nu doar cu o legendă, ci cu o permanentă amintire şi învăţătură a operei sale. Dumnezeu să-l odihnească în pace între îngerii săi!