Ce am avut şi ce am pierdut!

Recentele declaraţii ale aproape uitatului Sorin Frunzăverde legate de atribuirea eşecului aderării României la spaţiul Schengen aproape că m-au mirat. Zic că aproape că m-au mirat, pentru că-l ştiam pe Frunzăverde liniştit şi cuminte la Caraş, de unde în ultimii doi ani nu l-am auzit nici măcar din întâmplare pronunţându-se ca pe vremuri asupra unui aspect sau altul al partidului din care face parte sau al politicii interne româneşti, necum al politicii noastre externe, care cu toată istoria sa de ministru cred totuşi că-i este străină.

Frunzăverde a găsit un responsabil al eşecului în persoana ministrului actual de externe, Baconschi, căruia îi cere demisia de onoare într-un moment în care refuzul intrării în Schengen n-ar prea avea nici o legătură cu politica noastră externă care a avut şi momente mai bune decât cele pe care le traversăm acum. Nu pot să cred că şeful consiliului judeţean al Caraşului nu ştie care sunt motivele refuzului pentru că domnia sa, deşi aparent departe de puntele de decizie de orice fel, a fost în toată această perioadă atât de aproape. Dar până la urmă declaraţiile lui Frunzăverde par o reglare de conturi în interiorul partidului de guvernământ, care se pregăteşte de alegeri interne în primăvară şi îşi face cum poate campanie încă de pe acum şi pe spinarea unor probleme destul de spinoase.

Personal cred că marea majoritate a românilor n-are habar ce implicaţii are intrarea sau neintrarea în spaţiul Schengen, problema fiind tratată mai mult politic. Dar să vedem care este istoria creării spaţiului Schengen. Ideea unei Europe fără frontiere s-a născut între Helmurt Kohl, fostul cancelar reunificator al celor două Germanii, şi fostul preşedinte francez Francois Mitterand. Povestea a început în anul 1984, la Goldene Bremm, un punct de trecere a frontierei franco-germane aproape de oraşul Saarbrucken pentru care s-au dat lupte grele în războiul franco-german din 1870-1871. Cei doi lideri au stabilit desfiinţarea controalelor la frontiera dintre cele două ţări. A urmat o adevărată luptă pentru aderarea celorlalte ţări la acest acord. Iniţial Anglia n-a vrut să adere la acest acord dar ţările Benelux au aderat. Aşa se face că în anul 1985, la bordul navei Princess Marie Astrid, pe râul Mosel, în dreptul micii localităţi luxemburgheze Schengen, oficiali din Germania, Franţa, Olanda, Belgia şi Luxemburg au încheiat un acord de ridicare a controalelor la graniţele dintre ele. Cele cinci state au încheiat o Convenţie de Implementare a Acordului Schengen, care a intrat în vigoare abia în anul 1995. Statele semnatare au stabilit reguli comune care să compenseze eliminarea controalelor la graniţe. Au existat nouă valuri de extindere a zonei Schengen care au făcut ca în prezent 25 de state, majoritatea din Uniunea Europeană să beneficieze de libertatea de mişcare oferită de acest acord. Cele trei stat semnatare a acordului care nu fac parte din spaţiul comunitar sunt Islanda, Norvegia şi Elveţia. Irlanda şi Marea Britanie au decis să nu aplice în totalitate acordul Schengen menţinând controlul la frontieră, dar cooperează în domeniul poliţienesc. Azi 400 milioane de europeni pot călători fără restricţii şi fără cozi la graniţă.

Faptul că fondatoarele spaţiului Schengen ne-au refuzat accesul denotă clar că mai avem multe de învăţat. Aderarea noastră la acest spaţiu ar fi făcut ca noi să fim ultima barieră pentru populaţia din spaţiul fostei URSS. Ar trebui să ne întrebăm dacă suntem pregătiţi pentru aşa ceva! Şi dacă revenim la declaraţiile lui Frunzăverde trebuie să menţionăm faptul că justiţia şi corupţia de la toate palierele nu sunt numai în ograda lui Baconschi!

Vizualizări: 150

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: