Sindicaliştii din cele trei companii ale CFR-ului şi-au măsurat forţele şi au scos oamenii în stradă. Cu puţin timp în urmă ministrul Berceanu declara public că 12.000 de angajaţi din aceste structuri vor trebui să părăsească posturile pentru a putea salva companiile de la „înec”.Liderii ceferiştilor declară şi ei că  doresc numai lucruri de bine, cum ar fi siguranţa locurilor de muncă.Tot ei spun că  sunt de acord cu reducerea unor sporuri, precum şi cu pensionarea celor care au ajuns la vârsta standard şi solicită micşorarea salariilor directorilor din companii precum şi a personalului TESA. Oficialii ministerului, după ce s-au văzut cu oamenii în stradă, au dat-o la întors şi au spus că de fapt cei 12.000 de oameni care ar fi trebuit să plece sunt aproape 4.000, printre aceştia regăsindu-se, în primul rând, cei care îndeplinesc condiţiile de pensionare. Cine  spune adevărul vom vedea mai târziu, când şi unii şi alţii se vor aşeza la masa negocierilor şi vor ajunge la un compromis care să-i mulţumească pe toţi.  Toată lumea însă recunoaşte că la cele trei companii CFR, unde statul este acţionar majoritar, s-au făcut, ca în toate structurile statului, mii de angajări inutile doar pentru că toată lumea trebuie să aibă un serviciu şi încă unul foarte bine plătit! CFR-ul nu este singura societate a statului unde personalul este supradimensionat, iar angajaţii sunt aproape toţi rude între ei. Adică acolo unde lucrează părinţii de  regulă lucrează şi copiii acestora, fraţii , finii şi alte grade de rudenie. Nu de alta, dar dacă tot nu poţi să faci afaceri cu statul, care sunt cele mai profitabile, dorinţa fiecăruia este ca măcar serviciu la stat să ai pentru că este mai sigur şi mult mai bine plătit decât în sistemul privat. După ce s-au văzut cu sacii în căruţă  s-au trezit cu ministrul Berceanu că le tulbură liniştea şi-i ameninţă cu datul afară.  Pentru că tot nu mai făcuseră o desfăşurare de forţe de ani buni, sindicaliştii au trecut la atac mai ales că acum trebuia renegociat contractul colectiv de muncă şi nu prea erau speranţe să se obţină ceva. Câteva mii de oameni care să mărşăluiască pe străzile Bucureştiului este într-adevăr impresionant,  mai ales că la vedere ei acuză Ministerul Transporturilor condus de Berceanu de refuz de negociere şi de aplicarea unor măsuri de disponibilizare abuzive şi nediscutate cu liderii de sindicat. Sindicaliştii nu suflă o vorbă însă despre trenurile de călători împuţite, despre afacerile grele din CFR unde firme de tot felul şi de toate culorile politice se fac că execută servicii  externalizate pentru care încasează miliarde de lei. Nu suflă o vorbă despre cauzele care au dus cele trei companii în faliment, nu suflă o vorbă despre reparaţiile care trenează de ani de zile la câteva gări importante, nu vorbesc despre  liniile ferate pline de bălării care pun în pericol siguranţa circulaţiei,nu vorbesc despre modalitatea cel puţin ciudată de aprovizionare cu materiale a societăţilor în care lucrează, nu spun nimic despre tunurile pe care societăţile le-au încasat de la te miri ce directori încârduiţi cu tot felul de trepăduşi oficiali pe care nu-i mai caută nimeni să dea socoteală etc. Ei ştiu una şi bună că nu vor să plece acasă! Putem înţelege şi asta, dar până când?!