Chinuiții

Pentru toți voi, aceia care credeți că marile averi vă pot aduce fericirea, am doar două contraexemple. Două cazuri de oameni foarte bogați, dar ale căror apariții publice, fiecare dintre ele, trădează angoase profunde, dezamăgiri astrale și depresii bacoviene.

Primul este selecționerul Naționalei, un neamț bățos pe nume Daum. După toate cifrele, literele și capetele de acuzare, Cristoph Daum este un incompetent. Cu niște jucători pe mână aflați în forme mai bune decât erau pe vremea când Pițurcă era selecționer, Daum a reușit să ducă jocul și rezultatele Naționalei la cotele unui nou minim istoric, cu două victorii atât de chinuite într-o grupă nesperat de ușoară, ambele în fața Armeniei, încât FIFA probabil a luat în calcul să reintroducă 2 puncte la victorie, în cazul unor victorii atât de urâte cum au fost cele ale noastre cu alde Vosganian, Chistovarian și Bulbrahidian. Practic, Herr Daum s-a remarcat doar la conferințele de presă, dar și atunci nu pentru niște reușite, ci pentru noi tesle înfipte în propria-i bărbăție, dar și-n orgoliul și mândria unei țări, ce-i drept, exagerat de orgolioase și de mândre. Deși nimic nu-l recomanda decât ca pe un măscărici al fotbalului, un Tarzan în mizerie ajuns într-o țară străină unde toată lumea râde de el și-l înjură în română în față, mințindu-l apoi că măscările alea înseamnă „vă apreciez foarte mult”, Daum face eforturi să fie arogant și agresiv la conferințele de presă, doar că lipsa unei fundații pe care să-și sprijine măcar un pic aroganța îl face de un penibil cosmic, penibil pe care în ultima vreme intuiesc că el însuși a început să-l realizeze, cel puțin asta deduc din ochii lui inexpresivi, de pește trist. Plătit cu 100.000 de euro pe lună (și nu, nu am greșit vreun zero), Cristoph Daum își duce mai departe crucea incompetenței, a tupeului și a penibilului, impasibil la orice argument care insinuează o demisie de onoare, pentru că onoarea se atrofiază complet când sari de un milion de euro câștig net, pe an.

Un al doilea chinuit al soartei și răsfățat al banilor este Liviu Dragnea, care arată la fel de obidit în conferințele de presă în care e obligat, de obicei, să explice cumva avalanșa de dovezi de penibil date de incompetenții lui miniștri. Dar cel mai trist este Liviulică atunci când americanii fac desanturi scurte la guvern care se lasă cu „na na!” la fund și se încheie cu „să nu se mai întâmple!”. În acele momente, Dragnea e, cică, diplomat. Mă rog, e diplomație de Teleorman, un soi de șmechereală mai ieftină chiar și decât a lui Ponta, o ironie necizelată și țățească, un așa-zis sarcasm atât de străveziu încât până și ambasadorul american ar fi preferat de la El Lider Minimo de Teleorman să-l înjure direct de mamă, ca să fie mai sincer și mai cu bun-simț și să termine odată cu tărăşenia asta de prost-gust, în care face mereu evident că nu crede o iotă din ce-i iese pe gură.

Să păstrăm câteva momente de tăcere, așadar, pentru acești bogătani penibili, ajunși parcă fără voie în atenția publicului și obligați, iată, să se prostitueze mediatic, dacă nu cumva și fizic, pentru un pumn de dolari. 

Vizualizări: 418

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Vocile schimbării:

Citește și: