Statul, amant al socialismului şi marele duşman al privaţilor şi al liberalismului în general. Acest haiduc modern care-i dădea fiori şi anxiosului de Kafka ia de la salariaţi şi dă săracilor. Odată, asta era uşor. Acum însă, medicina a devenit primul inamic al sistemului, oferind cinicilor motive de jubilaţie. Prelungirea duratei de viaţă a românilor şi, în consecinţă, balansarea raportului salariaţi/pensionari în favoarea celor din urmă duc statul pe marginea prăpastiei financiare. Oamenii care muncesc în ţară sunt tot mai puţini, iar pensionarii (oricât s-ar plânge ei de lipsa banilor şi a medicamentelor) par să prolifereze, bine mersi. În condiţiile în care oricum frustrezi oamenii muncii prin faptul că-i pui să-i susţină şi pe cei neajutoraţi, să le ceri impozite din ce în ce mai mari ca să poţi plăti pensiile pe care tu, Statul, le-ai promis nu pare o măsură foarte echitabilă. E drept, nici scăderea pensiilor până la nivelul de sub-subzistenţă nu pare tocmai cel mai fair-play gest.  Din păcate însă, măsurile echitabile depind de trei calităţi esenţiale pe care nu dăm semne că le-am avea: inteligenţă, răbdare şi chef de muncă. Şi, după ce că oricum ne e greu numai când citim aceste substantive aparent banale, deasupra noastră mai planează o ameninţare mai mare decât oricare alta: timpul. Sau, mai bine spus, lipsa lui. Salariaţii nu mai au timp liber, pensionarii nu mai au timp în general, iar România nu mai are timp să se apuce de treabă serioasă, pentru că avalanşa prostiilor declanşată de-acum 20 de ani pare imposibil de oprit.

Ce se va întâmpla, totuşi? Urmărind prestaţia politicienilor, a televiziunilor şi a aşa-zişilor protestatari, nu văd decât o singură variantă de final: Grecia.

mantzy.wordpress.com