Graba, neglijenţa, indiferenţa, mediocritatea şi chiar prostia ne încurajează pierderile. Câştigurile mari nu se vor arăta niciodată. Nici despre profit nu poate fi vorba dacă nu ne îngrijorează nimic din ceea ce pierdem. E uimitor cât de „răsfăţaţi“ am fost de Dumnezeu şi de „natură“ şi cât de dispreţuitori ne arătăm faţă de tot ceea ce ne înconjoară. Îl avem pe Brâncuşi în ograda noastră şi puţin ne pasă. Îl sărbătorim la masa rotundă sau ne călătorim ca să îl cunoaştem. Nu îl călătorim ca să îl cunoaştem. Nu îl călătorim, aşa cum ar fi normal şi cum ne-a cerut de atâtea ori să îl privim până îl vedem.

Şi dacă Dumnezeu prin Brâncuşi nu ne interesează e strigător la cer cum poţi „pierde“ frumuseţile sălbatice ale naturii de pe Valea Sohodolului, cândva o perlă a judeţului. Ce ne trebuie să încetăm să mai pierdem- Cândva, ideea de proiect îmi dădea speranţe, pentru că îmi însuma visele, speranţele şi aşteptările. Azi, îmi creează suspiciuni, dezamăgiri legate de aşteptări, de amânări insuportabile.

Am cheltuit mult timp. De bani, nu mai vorbesc. Pierderile sunt fatale pentru destinul unei ţări balcanice, pentru care pasivitatea şi nu voluntarismul contează.

„Branduirea“ nu este o soluţie. E, mai degrabă, o şmecherie pentru generaţiile debusolate, suspendate într-un haos instituţionalizat. Imagofagă, societatea românească e nesăţioasă: e în stare să piardă orice, lucruri, oameni, monumente, dar să câştige aparenţele lor. Cu ele ne hrănim, ne sărbătorim, ne identificăm. Cu aparenţele, cu imaginile despre ceea ce ar trebui să fim şi, din păcate, nu vom fi niciodată.

Nu cred nicio clipă că ne-am pierdut inteligenţele. Suntem creativi, plini de imaginaţie. Nu avem voie, însă, la concedii de odihnă. Ne-am odihnit destul, iar pierderile sunt prea mari. E nevoie de oameni energici, pe care să-i recunoşti, să-i intuieşti şi să-i laşi să se exprime. Apoi, să nu-i abandonezi. Ştiu pe câţiva din această „specie rară“, care cer să se respecte legea meritocraţiei. E dreptul lor şi al multora dintre români să se simtă bine şi respectaţi într-o societate anapoda. Dacă şi pe aceştia îi pierdem, nu ne mai rămâne nimic.