Protestul zecilor de mineri şi energeticieni plecaţi sute de kilometri pe jos, din Gorj până la sediul guvernului, va rămâne mult timp un reper în mişcarea sindicală. Pornit la drum ca un marş al disperării unor salariaţi şi lideri sindicali care acuză guvernul de autism, protestul a devenit pe parcursul celor opt zile un marş al solidarităţii.
Modul în care a fost primit marşul salariaţilor Complexului Energetic Oltenia pe traseu ar trebui să le dea de gândit politicienilor. Televiziunile au fost interesate în mică măsură de un protest paşnic, deşi extrem, dar internetul le-a asigurat sindicaliştilor expunerea mediatică de care aveau nevoie. Am putut vedea cu toţii cum minerii şi energeticienii plecaţi din Gorj au fost întâmpinaţi pe traseu când cu aplauze, când cu lacrimi, când cu încurajări. Oamenii de pe traseu se simţeau reprezentaţi de aceşti protestatari cu care aparent nu aveau nimic în comun. Şi simţeau nevoia să le ofere un pahar cu apă, o bucată de pâine, un loc în care să se odihnească. Şi nu doar oamenii simpli au reacţionat aşa. Micii patroni de magazine le-au oferit baxuri cu apă, cu biscuiţi, saci de pufuleţi. Farmaciştii le-au dat cele necesare să-şi oblojească rănile de la picioare. Totul gratuit.
Politicienii în general şi guvernanţii în particular ar trebui să înţeleagă de aici faptul că ne-am săturat cu toţii de promisiuni, de amatorism, de neputinţă, de minciuni, de trădare naţională şi aşa mai departe. Acum a fost un marş paşnic cu care oamenii au fost solidari. Dacă lucrurile nu vor începe să evolueze aşa cum trebuie în ţara asta, dacă în continuare guvernele nu vor şti decât să taie şi să închidă, următoarele marşuri nu vor mai fi paşnice. Poate nu vor pleca din Gorj, poate nu din minerit, dar vor fi mişcări cu care românii se vor solidariza, pentru că nu le va rămâne altceva de făcut.