Nu mai este nici un dubiu faţă de împrumutul pe care-l vom lua de la FMI. Există neclarităţi faţă de suma care ne va fi acordată. Dintre toţi politicienii, cel mai puternic glas care a militat pentru împrumut a fost al preşedintelui Băsescu, la care puţin mai târziu s-a alăturat Isărescu cu o uşoară ajustare a nevoii de împrumut, spunând că împrumutul este luat preventiv.

Cele mai puternice voci împotriva împrumutului au fost ale fostului premier Tăriceanu secondat de Dinu Patriciu, care recomanda în ultimă instanţă împrumutul de pe piaţa privată. Diferenţa dintre cele două împrumuturi, cel de la FMI şi cel de pe piaţa privată, este semnificativă, în sensul că banii FMI sunt condiţionaţi de anumite măsuri restrictive pe care guvernul împrumutat trebuie să le ia. Aceste măsuri sunt nepopulare chiar şi într-un an obişnuit, dar într-un an electoral cum este 2009! Banii de pe piaţa privată pot fi risipiţi mult mai uşor, pentru că măsurile de condiţionare a lor nu se referă la restructurări sau supravegheri speciale atâta timp cât guvernul plăteşte dobânda convenită.

Nu este uşor să beneficiezi de banii FMI pentru că ei nu pot fi folosiţi  pentru consum sau pentru trai nineacă! Opoziţia şi o parte din putere au făcut tot ce au putut să creeze FMI o imagine sinonimă cu cea a unei organizaţii secrete menită să acapareze, să distrugă, să reformeze etc. De ce- Pentru că  reformele care vor însoţi primii bani intraţi de la acest organism internaţional în România vor modifica în principal politica ministerelor sociale deţinute de PSD, ministere care nu vor mai avea posibilitatea „scurgerilor“ bugetare înainte de campaniile electorale.

Dacă privim istoria FMI putem afla că instituţia a fost creată de un fost spion al lui Stalin, Hari Dexter White, pe atunci adjunctul trezorierului SUA, deconspirat în anii 1950 şi John Maynard Keynes, un reputat economist englez, adeptul globalizării şi membru al societăţii fabiene. Societatea fabiană a fost înfiinţată în anii 1880. Membrii ei sunt adepţii colectivismului, dar nu al celui de tip marxist. Marxiştii se grăbesc să ajungă la putere prin conflicte directe cu guvernele lor, pe când fabianiştii preferă să lucreze din interiorul guvernelor vizate. Societatea există şi azi, din rândurile ei făcând parte fostul premier al Marii Britanii Tony Blaier.

Scopul înfiinţării FMI a fost acela de a evita  revenirea catastrofelor din anii ’30 (scăderea bruscă a activităţii economice, închiderea frontierelor, manipulările monetare, venirea la putere a regimurilor dictatoriale), printr-un liberalism organizat, combinând, cu ajutorul statelor, respectul faţă de disciplinele precise cu o cooperare internaţională puternică, în scopul de a le ajuta pe cele care se află în dificultate.

În anul 1944, omenirea se afla în faţa necesităţii de a trage concluziile menite nu numai să repare rănile a două războaie, ci şi să prevină, printr-o cooperare strânsă între naţiuni, apariţia unor noi conflicte armate. Toate statele doreau să  realizeze o cooperare între ţările lumii în vederea obţinerii unei stabilităţi economice, financiare şi monetare. Pentru ca FMI să-şi înceapă activitatea era nevoie de acordul unui număr de ţări ale căror cote de participare la capitalul FMI să însumeze cel puţin 65% din acesta. Această cerinţă a fost realizată la 27 noiembrie 1945, când statutul Fondului a fost semnat şi ratificat de 29 de guverne totalizând 80% din cotele părţi, ceea ce a permis intrarea în vigoare a acordului FMI. Activitatea oficială a FMI a început la 1 martie 1947 şi primul său exerciţiu financiar s-a încheiat la 30 iunie 1947. Statele membre îi plătesc FMI. în funcţie de anvergura lor economică o sumă totală în aur, devize şi monedă naţională. Aceste vărsăminte le fixează cota-parte ce determină numărul de voturi în deliberările Fondului, ca şi importanţa tragerilor la care pot participa în cadrul instituţiei. Accesul la aceste trageri atrage măsuri de supraveghere şi control din partea FMI. Instituţia financiară  este condusă în mod oficial de Consiliul Guvernatorilor. Guvernatorii decid asupra problemelor importante, cum ar fi creşterea capitalului Fondului, aderarea de noi membri sau acordarea drepturilor speciale de tragere. Deciziile politice curente sunt luate de către Consiliul Executiv, căruia guvernatorii îi deleagă aplicarea politicii FMI. Acest consiliu este compus din 24 de directori executivi care se întâlnesc cel puţin de trei ori pe săptămână. Cele cinci ţări cu cea mai mare cotă de participare – SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa şi Japonia – au dreptul la câte un director permanent fiecare. Cel mai important organism care trasează politica FMI este Comitetul Interimar, a cărui preşedinţie este asigurată prin rotaţie. Rolul cel mai important pe care îl deţine Fondul este acela de manager al unui sistem monetar internaţional ordonat, previzibil şi stabil, cu graniţe deschise şi care să ofere cadrul necesar unei creşteri echilibrate în comerţul mondial şi în economiile ţărilor membre. În acest sens FMI funcţionează ca un organism permanent de consultanţă, în care membrii cooperează şi participă activ în sfera monetară. Din când în când chiar şi FMI mai greşeşte în previziunile sale. De curând oficialii fondului au recunoscut că FMI s-a înşelat cu privire la premizele instalării crizei mondiale şi mai mult a recesiunii care se pare ne pândeşte vrem - nu vrem şi pe noi.

Cât de dur putem negocia noi condiţiile de acordare a împrumutului vom vedea când acestea vor fi făcute publice, dar mai mult ca sigur negocierea se va desfăşura, vorba românului, între un ţânţar şi un armăsar!