Primul semn că e ceva în neregulă cu tine este atunci când un idiot te admiră pentru că eşti deştept. Spun asta pentru că cunosc mulţi oameni care îşi aleg un anturaj tocmai pentru că majoritatea celor care aparţin de acel grup îl consideră genial. Sigur, mereu depinde cu cine te compari. Oricât de prost ai fi, există şanse mari să găseşti un grup care să te investească necondiţionat în funcţia neoficială de lider intelectual. Eşti şef. Să te bucuri şi să te simţi într-adevăr deştept într-o atare situaţie e cel mai stupid lucru pe care îl poţi face. Trebuie să fii mereu conştient de prostia ta indiscutabilă şi inevitabilă. Oamenii decenţi (nu neapărat deştepţi) aşa sunt.

În fond, ce e aia să fii deştept? Şi cum ar putea un prost să recunoască unul? De obicei, proştii consideră că ”inteligenţa” e minima cultură. ”Deşteptăciunea”, în accepţiunea lor, e cu totul altceva. Inteligent e ăla care a citit, deştept e ăla care se descurcă. Inteligent e fostul profesor acum şomer care trăieşte din ajutor de şomaj cu doi copii, deştept e băiatul cu ceafă groasă care s-a realizat după ce a învăţat să scoată sistemul de alarmă de la hainele din magazinele italienilor. Şi poate chiar au dreptate, cine ştie?

În orice caz, eu m-am săturat să fiu deşteptul proştilor. Să spună foştii colegi despre mine ”da, bă, nu e cine ştie ce de capul lui, lucrează la un ziar sau gen prin Bucureşti, dar îl duce capul”. Ia marş, mă, de aici, că nu mă complimentaţi voi pe mine! Sunt prost, OK? Sunt chiar complexat şi angoasat de nivelul meu intelectual absolut inacceptabil. Şi nu, nu glumesc. Ultimul lucru de care aveam nevoie este să mă lăudaţi voi. Vorba aia: spune-mi cine te laudă ca să-ţi spun cât de prost eşti.