Patriciu şi balerinele ANAF-ului

Urmăresc de ceva timp joaca de-a şoarecele şi pisica pe care-o face statul român prin ANAF cu Rompetrol şi nu-mi vine să cred că ceea ce văd este şi adevărat.  Pe scurt, Rompetrol avea datorii măricele în anul 2000 când FPS s-a hotărât să i-o vândă lui Patriciu pentru o sumă pe care dacă am fi pus toţi câte un leu am fi reuşit s-o cumpărăm. Atunci s-a spus că preţul este mic deoarece cumpărătorul s-a angajat să plătească statului datoriile acumulate în timp de societate. Bineînţeles că Patriciu nu avea de gând să dea un sfanţ statului fapt care a fost confirmat în timp. După ce datoria s-a dus la câteva sute de milioane de euro, conu Dinu a vândut-o pentru o sumă uriaşă statului Kazah, prin firma Kaz Munay Gas, care odată cu firma a preluat şi datoria istorică. Numai că înainte de vânzare, Patriciu cu ajutorul Guvernului Năstase a obţinut o păsuire care-i permitea dacă vroia să-şi plătească sau nu datoria abia la sfârşitul lunii acesteia. Practic, Patriciu s-a spălat pe mâini prin această vânzare  şi mai mult ca sigur, cu tot sechestru pus de ANAF pe activele kazahilor, statul român nu va încasa un leu din cele aproape 500 milioane de euro sau câte or mai fi. Adrian Năstase, prim-ministru de atunci cu ajutorul lui Mihai Tănăsescu, ministru de finanţe, şi al lui Dan Ioan Popescu, ministru industriilor, i-au dat degeaba lui Patriciu circa 3 miliarde de euro, preţul care se vehiculează că l-ar fi încasat acesta de la kazahi. Dacă timp de 10 ani statul nu a vrut şi nici nu a încercat prin diferite mijloace să-şi recupereze datoria de la Patriciu atunci de ce s-o plătească de bunăvoie acesta că doar n-o fi prostul României-! Dacă mă uit la lista puternicilor zilei care au trecut prin firmele controlate de Patriciu de-a lungul timpului atunci  nu mă mir că omul n-a fost deranjat nici măcar cu o floare de nici o guvernare indiferent ce culoare a avut ea. Printre cei care mai au şi acum urme de petrol pe mâini se numără: Teodor Meleşcanu, Ludovic Orban, Călin Popescu Tăriceanu, Cătălin Predoiu, Norica Nicolai, Teodor Atanasiu, Victor Babiuc şi mulţi alţii pe care-i regăsim şi acum în politica mare care atunci când e vorba de interese financiare devine  incoloră. După 20 de ani de zile am învăţat un singur lucru şi anume acela că nimic nu-i uneşte mai mult pe politicieni decât politica banului. În cazul Patriciu ea a funcţionat perfect! Aşa că nu mă mir acum că Dinu Patriciu probabil se tăvăleşte pe jos de râs când vede cum îşi umflă muşchii ANAF-ul în încercarea disperată de a mai stoarce ceva bani pentru buget. Târzie mişcare! Dacă ANAF-ul sau altă instituţie financiară s-ar ocupa serios să strângă datoriile către stat de la toate firmele care activează în România şi nu le-ar lăsa să acumuleze miliarde de lei sunt sigur că bugetul ar face rost de bani. În condiţiile în care datoriile ating pragul milioanelor de euro nu pot să cred decât  că inspectorii fiscali sunt un fel de balerine care umblă în poante pe lângă  „Spărgătorul de nuci“.

Vizualizări: 119

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: