Mergeam cu căţelul prin spatele garajelor, în zona unde de obicei face caca. Lângă primul garaj, văd doi bătrânei. Unul părea să-l fi oprit din drum pe celălalt ca să-i explice cu însufleţire ceva. A fost primul semn că nu e totul în regulă: bătrâneii însufleţiţi nu-s niciodată semn bun. Nici n-am avut timp să-mi formulez bine în minte această teorie că mă trezesc oprit de o altă doamnă, genul profesoară pensionată, cu coafură cârlionţată şi ridicată-n sus şi ochelari fumurii de vedere cu lentile mari și rotunde. ”Bună ziua, domnul meu”, face, cu o voce prefăcută și condescendentă. Urăsc vocile prefăcute și condescendente aproape la fel de mult cât urăsc să mi se spună ”domnul meu”. ”Mh”, răspund. ”Îmi permiteți să vă rețin atenția câteva minuțele?”. ”Mh”, zic, dar între timp șmechera îmi strecurase deja în mână un pliant. În timp ce privirea îmi cobora pe el, începe să peroreze ceva despre Hristos și despre cum va veni el și ne va duce nu-știu-unde.

”Poate sunteți la curent cu rugăciunea Tatăl nostru”, face. Pentru prima dată îi ofer un răspuns articulat: ”Vag”, zic. Dar mă gândesc oarecum bucuros că păream chiar un ateu absolut în ochii acelei doamne, din moment ce mă întreba dacă știu de Tatăl nostru. Cool, sunt un ateu care-și plimbă canișul. Gândul ăsta m-a înseninat puțin. Când am conștientizat ce scrie pe pliant, însă, m-am încruntat iar. ”O viață pașnică într-o lume nouă”, stătea scris mare pe prima pagină. Această lume nouă era reprezentată grafic printr-un cadru natural tomnatic, pictat în culori extrem de kitchoase. În el, o femeie și o fetiță culeg niște flori. Nu am înțeles exact de ce femeia și fetița erau asiatice, dar mă rog. Pe ultima pagină peisajul se continua, doar că acolo o familie de trei mângâia un leu pe coamă. În interiorul pliantului eram asigurați că asta ne dorim: un paradis guvernat de Dumnezeu care va restabili relațiile pașnice din grădina primordială a Edenului.

Aha, deci ăștia vor pace și înțelegere, îmi zic, și mă uit cu greață la individa grasă care mă privea cu mărinimie izvorâtă din dragoste de Dumnezeu. ”Ehe, zic, nu mai sunt nici hipioții ce-au fost!”. Apoi, întorcându-mă cu un licăr de speranță în priviri către moșii care mă chemau în Paradis: ”Aveți iarbă acolo la Lumea Nouă?”. ”Ce să avem?”, face doamna profesoară. ”Droguri, mamaie!”. S-au întors și au plecat fără să spună nimic. Sunt sigur că aveau iarbă, dar cred că i-am luat eu prea tare.