Ne-am obişnuit deja să avem ziua şi scandalul. Ne-am obişnuit deja să ne complacem în mocirlă. Să ne tăvălim în noroi, să ne mozolim, să nu ne spălăm, să lăsăm mocirla să se usuce, să crape în mii de bucăţele şi să cadă singură şi a doua zi s-o luăm de la capăt în aceeaşi mocirlă puturoasă şi  unsuroasă.

Cu fiecare zi care trece nu ne mai putem gândi decât la cum să mai târâm şi pe altcineva în troaca noastră. Să fim câţi mai mulţi, să ne scuipăm, să urlăm, să ne înghesuim în mocirlă, să murim ţinându-ne de mână! Să avem şi noi măcar o satisfacţie, că nu suntem singuri pe lume. Pe cine nu putem târî în mocirlă  măcar să-l stropim, să-l pătăm niţel să nu creadă că e el Albă ca zăpada, iar noi doar cei 7 pitici din ce în ce mai mici!

Să dăm de-a azvârlita, să cotonogim şi, dacă nu putem să rupem ceva, măcar să zgâriem, să curgă „sânge pe pereţi”, să se minuneze lumea… Să avem şi noi circul nostru, să ne scălâmbăiem, să ne maimuţărim, să ne exersăm răutatea, fariseismul, oportunismul, nesimţirea, neputinţa, incultura şi setea de preamărire. Să ne creadă lumea culţi în cap, să miroasă a creier ars, să ne dăm mari, atotştiutori, atotputernici, deşi suntem nemernici.

Aşa arată viaţa de dincolo de fiecare dintre noi! Columbenii, Zăvorancele şi toate piţipoancele arătate nouă pe post de vedete au toate şansele să devină modele de urmat. Am înghiţit şi asta pentru că vorba aia dacă nu-ţi place poţi să te muţi pe alt canal. Şi am comutat telecomanda, când… ce să vezi? Acolo lipseau columbenii, zăvorancele şi piţipoancele, dar am dat peste o babă actriţă al cărei rol era doar acela de a leşina la comanda unei reporteriţe năuce care blondă fiind se credea Napoleon Bonaparte şi-şi comanda oştirea de babe revoltate care protestau împotriva desfiinţării unui spital din Urlaţi. Asta cu urlatul ne-a ieşit întotdeauna!

Printre toate acestea am avut timp, la 100 de ani de la naşterea lui Emil Cioran, să-l târâm şi pe el în mocirlă. În mocirla de care a fugit cât a văzut cu ochii până la Paris, unde a rămas şi a creat până la sfârşitul vieţii. L-au târât rudele pe care nu poţi să ţi le alegi, pentru că aşa ţi le dă Dumnezeu, şi cei care neridicându-se la nivelul înălţimii sale s-au jurat că au fost martorii testamentului verbal al filozofului.

Vânzarea la licitaţie, la Paris, a documentelor personale aparent fără valoare filozofică a stârnit  adevărate pasiuni care s-au lăsat cu plângeri la organele de anchetă. Pentru că o babă, doamnă era până nu a minţi, s-a simţit trasă pe sfoară de franţuza care i-a cumpărat documentele pentru o sumă modică faţă de cea obţinută prin vânzarea la licitaţie, a suit tot felul de personaje în căruţa ei târându-l pe Cioran, chiar şi după moarte, în puturoşenia mocirlei de care  vorbeam. Dacă ar mai trăi Cioran ar fi din nou „Pe culmile disperării” şi ar dori „Schimbarea la faţă a României”.