200 de ani de la ''Proclamaţia de la Padeş''

La 23 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu lansa ''Proclamaţia de la Padeş'', moment care semnifică începutul revoluţiei de la 1821 din Ţara Românească. Urmare a acestei revoluţii, în 1822 avea să se pună capăt domniilor fanariote - instaurate în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească - şi să fie restabilite domniile pământene în cele două ţări române.

Mai cu seamă în perioada ultimilor domni fanarioţi, Ţara Românească şi Moldova au cunoscut o stare de decădere accentuată. În afară de exploatarea fiscală şi economică excesive, monopolul economic care frâna dezvoltarea schimburilor şi instabilitatea politică, în Ţara Românească se adăuga şi insecuritatea provocată de desele incursiuni ale turcilor, precum şi jafurile comise de trupele paşei din Vidin, Pasvan-Oglu, în Oltenia.

"Conflictul dintre domnia fanariotă şi boierimea pământeană a dominat cu tărie întreaga politică internă a Principatelor între 1711 şi 1821. (...) Avându-şi baza puterii la Stambul, impuşi şi menţinuţi în scaun de turci, fanarioţii au fost în chip firesc fideli sultanului, legaţi de patriarhia ecumenică şi ostili oricărei politici care ar fi scos Principatele din zona de influenţă şi de civilizaţie a Porţii. Pe de altă parte, marea boierime, îndepărtată de la putere, condusă şi compusă în mare parte de urmaşii învinşilor de la 1711/1716, s-a aşezat în chip hotărât pe o poziţie anti-fanariotă (...) Conflictul dintre cele două grupări va dura mai bine de un secol, încheindu-se la 1821, graţie unui norocos concurs de împrejurări internaţionale abil folosite, cu victoria partidei pământene'', arată istoricul Vlad Georgescu (1937-1988) în lucrarea sa "Istoria românilor de la origini până în zilele noastre" (reeditată de Editura Humanitas, Bucureşti, 1992). "Principala preocupare a programelor pământene a fost problema formei de guvernământ a Principatelor; între 1716 şi 1821, boierimea a cerut de 40 de ori înlocuirea fanarioţilor cu domni aleşi de ţară, repetându-şi cererea la Constantinopol, Petersburg, Viena sau Paris aproape stereotip, ori de câte ori înlăturarea domnilor străini li se părea probabilă sau posibilă; este limpede că ea a fost tot timpul ostilă oricărui tip de absolutism fanariot, luminat sau nu, şi că recâştigarea puterii politice a fost cheia de boltă a programului său politic până în 1821'', se mai arată în lucrarea citată.

La începutul secolului al XIX-lea, în Europa se răspândiseră ideile care propovăduiau dreptatea şi egalitatea socială, precum şi dreptul la autodeterminare al popoarelor oprimate, fapt ce a stimulat mişcările pentru libertate socială, antifeudale şi pentru afirmare naţională. Rezultat al evoluţiei interne a celor două ţări române, aflate de peste un secol sub stăpânire fanariotă, mişcarea revoluţionară de la 1821 din Ţara Românească s-a înscris în seria evenimentelor de acest gen atât din sud-estul Europei, cât şi din Occident.

Imperiul otoman se afla într-un declin evident, pierzând până la acel moment o mare parte din teritoriile din Europa centrală şi de est, în favoarea marilor puteri vecine, Rusia şi Imperiul Habsburgic. Popoarele asuprite de Imperiul otoman sperau într-o eliberare atât sub presiunea diplomatică a marilor puteri, cât şi printr-o acţiune militară a Rusiei, ''protectorul'' slavilor din Balcani. Atât Tudor Vladimirescu, în Ţara Românească, cât şi conducătorii Eteriei aveau ca adversar comun Imperiul otoman şi mizau pe sprijinul din partea Rusiei, în contextul unei ridicări generale a popoarelor balcanice. Totuşi, deşi aveau o aspiraţie comună, autonomia sau eliberarea naţională, popoarele din Balcani au acţionat diferit, în funcţie de statutul lor politico-juridic.

Eteria, societate secretă întemeiată în 1814, care urmărea organizarea luptei de eliberare a grecilor, era condusă, din 1820, de Alexandru Ipsilanti, fiul lui Constantin Ipsilanti, fost domn al Ţării Româneşti, şi avea o serie de sprijinitori în Principatele Române, Ipsilanti contând şi pe sprijinul militar pe care l-ar fi primit de aici. "Înfiinţarea Eteriei în 1814 a adus spiritul revoluţionar balcanic şi mai aproape de români, mulţi dintre boierii greci devenind membri ai acestei organizaţii, al cărei scop mărturisit era eliberarea Balcanilor de sub turci. Se poate spune că, în ultimul deceniu al epocii fanariote, lumea creştină sud-est europeană cunoştea un proces de continuă radicalizare politică şi că o iminentă schimbare era aşteptată din diferite motive de aproape toate categoriile sociale", scrie istoricul Vlad Georgescu în lucrarea citată mai sus.

O parte dintre boierii români, conştienţi de necesitatea înlăturării domniilor fanariote, au înţeles că acest lucru nu se poate realiza decât în cadrul unei mişcări mai largi.

În prima jumătate a lunii ianuarie 1821, în vederea conlucrării cu Eteria, Tudor Vladimirescu încheie un acord secret de colaborare cu Iordache Olimpiotul şi Ioan Farmache, fruntaşi eterişti din Bucureşti, indică lucrarea "Istoria României în date" (coordonator Dinu C. Giurescu; Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003). În acord erau precizate obligaţiile celor două părţi, tactica şi strategia care trebuiau urmate în lupta comună pentru înlăturarea dominaţiei otomane.

La 15 ianuarie 1821, trei mari boieri din Ţara Românească - Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu - au încheiat, la Bucureşti, o înţelegere cu Tudor Vladimirescu, încredinţându-i acestuia împuternicirea de a declanşa acţiunea militară, asigurându-l de sprijinul lor fără rezerve, ''în folosul general al creştinătăţii şi al patriei''. După ce, la 18/19 ianuarie 1821, moare, la Bucureşti, Alexandru Suţu, ultimul domn fanariot, cei trei mari boieri devin membri ai Căimăcămiei. Tot acum Tudor Vladimirescu pleacă din Bucureşti, în fruntea unei cete de arnăuţi, spre Oltenia, intenţionând să-şi alcătuiască o armată.

Din noiembrie 1820, data când sosise la Bucureşti, până la vestirea morţii lui Alexandru Suţu, Tudor Vladimirescu s-a pregătit pentru mişcarea pe care avea să o înceapă. La Bucureşti i s-a organizat cancelaria care avea să-l însoţească şi să-i redacteze actele. Preocuparea principală a lui Tudor Vladimirescu în intervalul dintre noiembrie 1820 şi 18 ianuarie 1821 a fost constituirea unei armate, el ocupându-se de recrutarea pandurilor, după cum indică lucrarea "Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în ţările româneşti" a istoricului Andrei Oţetea.

La 22 şi 23 ianuarie 1821 Tudor Vladimirescu întăreşte mănăstirea Tismana, unde îşi stabileşte cartierul general, pentru a dispune de o bază de rezistenţă, şi se îndreaptă apoi spre Padeş. "În câteva zile, el organizează puncte de sprijin ale acţiunii în judeţele Gorj şi Mehedinţi, ridică la revoltă satele şi târgurile de peste Olt, făgăduind tuturor "dreptate şi slobozenie" " ("Istoria României în date", Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

În ziua de 23 ianuarie 1821, ajuns la Padeş, unde îl aşteptau câteva sute de panduri olteni, Tudor Vladimirescu se adresează cu o proclamaţie locuitorilor Ţării Româneşti ("Proclamaţia de la Padeş"), prin care cheamă la luptă împotriva "căpeteniilor noastre atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti", indiferent de originea lor socială. "Tot norodul cel amărât şi dosădit din pricina jefuitorilor" să se adune "cu furci şi lănci" pentru a impune desfiinţarea privilegiilor boierimii, a înlătura "pe domnii ce au stăpânit până acum" şi a înfrânge "vrăjmaşul ce se va arăta împotriva drepturilor ţării", se spunea în Proclamaţie. Promiţând pandurilor restabilirea privilegiilor, iar clăcaşilor că le va împărţi "averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri" şi tuturor încetarea abuzurilor, slobozenie şi uşurarea sarcinilor, Tudor Vladimirescu va reuşi să ridice la luptă întreaga ţărănime din Oltenia. ("Istoria României în date", Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003). 

Vizualizări: 967

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Civic-media:

Citește și: