Scurt teleshopping: de la o vreme, bicicleta mea ceva veche nu mă mai mulţumea. Era prea mare, prea grea şi mă strecuram cu ea prin oraş la fel de bine cum m-aş fi strecurat cu un X5 printre camioane. I-am donat-o (pe bani) lu' taică-miu, la Motru, şi eu mi-am luat una nouă, de fiţe, pliabilă, cu dinam şi pinioanele în butuc, visul oricărui snob. Mărturisesc cu ruşine că, de când mi-am cumpărat-o, am mers doar de trei ori cu ea la serviciu. Şi aşa am avut revelaţia: nu maşinile, nici absenţa pistelor şi nici şoferii indisciplinaţi în trafic nu sunt problema bicicliştilor care vor să se dea sănătos pe două roţi până la muncă. Ci bicicliştii înşişi!

Exact ca în cazul curentului antimanelist (care a ajuns să mă facă să-i simpatizez pe manelişti din cauza vervei exagerate şi-a argumentelor de doi lei), curentul probiciclist a început să fie îmbrăţişat de tot mai mulţi antipatici care-i strică farmecul. Şi nu doar îmbrăţişat. Ci promovat frenetic şi deşănţat pe tot felul de posturi, emisiuni, site-uri şi publicaţii din ce în ce mai gay, mai ecologiste şi mai pline de flatulenţe în creier.  Ce nu înţeleg oamenii ăştia este că pe mine nu mă interesează să fiu şmecher pentru că umblu cu bicicleta. Nu aş face-o (şi nu o fac, când o fac) pentru că e ceva cool şi pentru că vreau să se uite la lumea mută de admiraţie după mine pe stradă. Eu vreau pur şi simplu să ajung dintr-un loc în altul. Se poate?

Pot să mă duc până la redacţie şi înapoi fără să spun că merg cu bicla? Fără să am echipament de specialitate? Fără să fac semne politicoase tuturor colegilor biciclişti cu care mă întâlnesc? Fără să ştiu cum se numesc toate piesele de pe ”bicla” mea şi fără să cunosc măcar trei firme care fac căşti pentru biciclişti? Dacă pot, atunci vă rog să tăceţi dracului din gură şi să mă lăsaţi să merg cu bicicleta dintr-un punct A în B fără să ştiu de existenţa voastră.