Criza imobiliară moare ultima. Când a început cea economică, asta era singura speranţă a optimiştilor: că vor scădea preţurile la apartamente şi chiriile. Cei cu ceva cash sub saltea sau în maşina de spălat îşi frecau mâinile acum vreo doi ani, nerăbdători să-şi cumpere case cu ”maxim 17.000 de euro.” Pe măsura ce sărăcia avansa nestingherită înspre marile oraşe, doritorii de chilipiruri erau din ce în ce mai pleoştiţi. Preţul caselor a scăzut de la ”Nesimţit” la ”Prea mare”. Prea mare ca să ţi-l permiţi, chiar şi pe criză. Întrebarea este de ce.

Primul răspuns care îţi vine în minte este: pentru că există fraieri. Cel care scrie aceste rânduri este unul dintre ei. Un fraier care a plătit 400 de euro pe un apartament semimobilat de două camere, situat într-o zonă acceptabilă a Bucureştiului. Culmea e că nu sunt un caz rar. Văd fraieri peste tot. Ori am eu numai cunoştinţe idioate, ori lumea încă mai cumpără apartamente mai scumpe de 50.000 de euro, în loc să se mute la Barcelona sau Berlin cu aceiaşi bani. Pe sistemul nu e prost ăla care cere, văzând cum chiriile şi preţurile la case sunt în pericol să se prăbuşească, proprietarii şi dezvoltatorii s-au încăpăţânat să blocheze piaţa şi să stea cu blocurile goale. Apoi a venit Guvernul cu Prima Casă şi fraierii au început iar să dea o cârcă de bani pe toate jafurile de apartamente.

Acum, cu TVA-ul mărit şi euro în pericol să se rotunjească la vreo 5 lei prin iarnă, Prima Casă tinde să se transforme în senzaţionalul program Nici o Casă. Sponsorizat de Guvern, pentru familiile nevoiaşe, care şi-au luat BMW mare tatălui, Toyota mică mamei şi apartament în centru familiei. Au plătit jumate din ele şi le-au dat înapoi. Le-au închiriat destul de scump, cum ar veni.

mantzy.wordpress.com