Gambitul omului

În adolescență eram pasionat de șah. Adică nu mă duceam în concursuri internaționale (că nici nu eram foarte talentat), dar să zicem că-mi plăcea mai mult decât șepticul. Și nu doar să-l joc. Una dintre distracțiile mele preferate era să iau partide celebre și să le refac. Pentru mine, era ca o mașină a timpului personală. Simțeam că particip la un eveniment din istorie, refăcând cu emoție și curiozitate fiecare mutare a câte unui mare campion, bucurându-mă sau fiind surprins exact ca și când aș fi văzut partida live, la fața locului. Astfel, am devenit pasionat de o deschidere numită gambitul regelui. Pasiunea mea avea ceva snob și cocălăresc în ea, recunosc. Gambitul regelui presupune un sacrificiu timpuriu și de neînțeles pentru profani. După jocul standard pion la e4 cu răspuns pion la e5, albul sacrifică pionul de la f2 mutându-l la f4. Eu știam, teoretic, cum mă ajută acel sacrificiu. Știam că sacrificând acel pion îmi câștig o poziție de forță în zona centrală a tablei. Dar aveam o singură problemă. Habar n-aveam ce să fac cu acea poziție de forță. Nu știam cum să continui și, de cele mai multe ori, sacrificarea acelui pion era exact ceea ce părea: o pierdere de o piesă, o întărire stupidă a adversarului.

Și mă gândeam eu astăzi, amintindu-mi de gambitul regelui, că oamenii, chiar și ăia care nu știu șah, fac des asta, în viață. Sacrificii de care au auzit prin cărți. Că tot veni vorba, întorcându-mă doar pentru puțin timp la șah, trebuie să vă spun că acea oferire pe degeaba a pionului șoca invariabil adversarul, care nu știa cum să răspundă la acest gest de sfidare. Chiar și în poziția mea de necunoaștere a avantajelor acestei deschideri, așadar, căpătam un avantaj psihologic, prin acea mișcare îndrăzneață și care amatorilor li se părea o greșeală prea simplă ca să nu fie o capcană.

Ca să dau doar un exemplu (aș avea mult mai multe, dar sunt constrâns de spațiul editorial): oamenii se căsătoresc fără să-și dorească cu adevărat asta. Ați observat? Pentru că se simt presați de timp, pentru că se simt presați de rude, pentru că știu că asta trebuie să se întâmple, că așa le e scris, pentru că li se pare cool sau pentru că au auzit ei, exact cum auzisem eu despre gambitul regelui, că asta le va oferi un oarecare avantaj. Și nu mă refer neapărat la un avantaj egoist, de tip material, la un câștig, cum era cazul cu deschiderea la șah. Mai degrabă, ei cred că așa vor fi fericiți. Dar, ca de obicei în viață, se întâmplă ca la șah: de cele mai multe ori, dacă faci ceva fără să știi cu adevărat cum se face, vei pierde. Și sacrificiul va fi în zadar.

Vizualizări: 60

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: