Nu mor suficienţi oameni muşcaţi de câini, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Există o problemă, deci. Dar nu cea ridicată de domnişoarele care vor maidanezii morţi. E fix invers. La câţi câini mor omorâţi şi torturaţi de cercopiteci cu buletin de identitate, mi se pare nedrept ca idioţii să moară doar sporadic, de două – trei ori pe an, muşcaţi de jugulară de cel mai bun prieten al omului. Chiar aşa, n-a zis nimeni că bieţii câini sunt cei mai buni prieteni ai maimuţoilor ăia. Ci ai omului, am crezut că s-a înţeles.

Ambele tabere se lamentează ca proastele-n târg. Ăia anti-câini spun că nu-i nimic de făcut decât să-i eutanasiem. Ăia iubitori de animale că să-i lăsăm în pace. Adevărul, ne-am obişnuit, e pe undeva pe la mijlocul drumului. Soluţia e la Guvern şi Parlament. Nu vrem doar să scăpăm de câini, nu e chiar cea mai stringentă problemă a noastră. Mai vrem şi autostrăzi, şi salarii decente, şi justiţie independentă, şi legi civilizate. Nu le-avem şi n-o să ne apucăm acum să omorâm guvernanţi, chit c-ar merita. La câini e aceeaşi problemă ca peste tot: nu sunt bani, nu e disponibilitate şi nu e creier. Altfel, nu cred c-ar fi greu să faci un recensământ referitor la numărul de câini fără stăpân din Bucureşti sau chiar din toată ţara, pentru ca apoi să construieşti o mie de adăposturi (dacă e nevoie) unde să-i castrezi şi să-i laşi să moară de bătrâneţe. Sigur, e o soluţie pe termen lung. Nu tocmai genul nostru. Nouă ne plac fie chestiile imediate, fie alea care nu se mai întâmplă niciodată.

Altfel, rămâne valabil ce ziceam şi-n alte dăţi: mi se pare mai grav să omori un câine decât un om adult. Nu intru aici în păcatele de care zice Biblia că toţi oamenii le au şi de inocenţa unor animale. Mă refer strict la posibilitatea de a se apăra. La fel de valabil rămâne şi visul meu de a fi singur, pe un câmp, cu câţiva ucigaşi de câini. Eventual eu să am un pistol, iar ei să fie legaţi. Dacă aş fi sigur că nimeni nu va afla şi că nu voi intra la închisoare, i-aş împuşca pe toţi fără urmă de regret.