Vă  mai amintiţi prima pagină aia cu ficatul lui Cristi Minculescu? Cum nu? Era ăsta bolnav şi avea ditamai ficatu’, de vreo cinşpe kile. Iar noi am pus pe prima pagină o poză cu cinşpe kile de ficat, cu titlu „Aşa arată ficatul lui Minculescu!”. A avut mare succes. Ei, aia a fost ideea mea. Mi-amintesc cum dup-aia m-a luat redactora şefă în biroul la ea şi mi-a dat o primă, zicându-mi: „Ei, da! Asta numesc eu jurnalism, fato!”. Dar să vă povestesc meiching oful. M-am dus eu în piaţa Matache ca să găsesc un ficat care să semene ăl mai tare cu al lu băiatu ăla de la Holograf sau ce formaţie e aia. La prima carnagerie, i-am zis vânzătoarei:

-         Vreau şi eu nişte ficat!

-         Dă care, de pui, de porc?... mă întreabă tuta de vânzătoare.

-         De om, normal! îi zic eu ofensată.

S-a uitat la mine chiondorâş.

-     Aveţi noroc, zice, tocmai am primit un transport din Ferentari. Ne mai vinde câte un ţigan ficatu’ când moare dă foame...

-     Păi şi ce, întreb eu mirată, dacă vă vinde ficatul nu mai moare de foame?!

-     Nu, tocmai. Dacă ne vinde ficatul moare că nu mai are ficat, proasto! Ia zi, cât îţi trebe?

-     Cinşpe kile!

-     Cââât?! Doar dă ţigan sau merge şi dă pitic?

-     Aveţi şi ficat de pitic?! Cum aşa?!

-     Ţiganii nu suportă piticii. Îi vânează, le fac autostopie la organe şi ne vinde noo ficatul. Restul mănâncă. Ficatul nu-l mănâncă, că zice că pute a beutură.

-     Bine, daţi-mi tot ficatul de pitic şi de ţigan care îl aveţi!

-     Numai un pic, zice, şi intră într-o cameră pe care scrie „FOR STAF ONLI”.

Revine cu o găletuşă pe jumătate plină cu ficat:

-         Ţi-ajunge?

-         Nu, cam puţin, completaţi cu porc.

-         Porc normal sau dă Guineea?

(va urma)