Guvernanţii ne-au luat tare din prima zi a anului. Ministrul Vlădescu ne-a anunţat că după ce a „vizualizat” bugetul din acest an crede că nu avem decât două şanse. Ori micşorăm salariile bugetarilor ori dăm afară un număr suficient de mare de funcţionari sau asimilaţi pentru a ne încadra în prevederea bugetară. Altfel, deficitul bugetar va îngroşa şi mai mult datoria publică . Ezitările de până acum ale guvernanţilor mă fac să cred că nimeni nu-şi asumă responsabilitatea de a trimite în şomaj câteva sute de persoane şi se va prefera o ajustare din mers, lentă şi păguboasă care de fapt nu va rezolva problema ci va prelungi suferinţa, după care va trebui să ajungem de unde am plecat, adică să dăm afară. De ce se teme guvernul de măsuri radicale pe care le-a trâmbiţat înainte de alegri şi pe care le-a amintit chiar şi în timpul alegerilor, este adevărat, mult mai voalat- Pentru că deşi, actualul guvern este conştient că este unul de sacrificiu, supus presiunii străzii şi chiar căderii în orice moment din primăvara acestui an, este greu să tai pâinea oamenilor chiar dacă aceasta este făcută uneori din tărâţe! Şi dacă dai afară, pe cine dai, că  nemulţumirea va fi tot mare şi pe deasupra şi dureroasă şi  va antrena nu numai soarta celui dat afară dar şi pe cea a întregii familii.  Ideal ar fi ca daturile afară să fie făcute pe criterii de competenţă. Adică cei mai puţin înzestraţi pentru profesiile sau muncile pe care le îndeplinesc să fie traşi pe dreapta. Nu-mi fac iluzii că lucrurile se vor întâmpla aşa pentru că oameni suntem şi am mai trăit şi în alte guvernări. România nu va scăpa nici peste încă 20 de ani de clientelismul politic care merge uneori până la identificare cu competenţa deşi, teoretic măcar nu o exclude. Aşa că, ocolirea pisicii de frică să nu-i tăiem coada nu va face altceva decât să ne pună pe toţi să murim ţinându-ne de mână. Dacă aşa cum spunea ministru de finanţe, cheltuielile cu funcţionarii se situează la 9% din PIB în loc să fie 7% aşa cum ne impun creditorii noştri atunci cale de întors nu avem. Discuţiile interminabile cu sindicatele, comitetele şi comisiile înfiinţate pentru a lungi boala de care ştim toţi că suferim nu vor face altceva decât să permită arătatul  muşchilor unii altora. Până la urmă, comunicarea guvernanţilor cu noi, posibilii şomeri de mâine nu este una mulţumitoare, miniştri sau personalul ministerial ferindu-se ca dracu de tămâie să dea ochii cu poporul care nu e tâmpit cum vor unii să credem. N-am auzit pe nimeni vorbind decât de datul afară al funcţionarilor sau a salariaţilor bugetari în condiţiile în care ar trebui să ni se explice că nu cei care pleacă sunt de vină ci cei care au înfiinţat posturile bugetare fără noimă şi aproape fără număr, fără număr…Stufoşenia aparatului de stat local şi central s-a făcut de fiecare guvern în parte aşa că vina o poartă toţi factorii politici cărora le-a fost mai la îndemână să-şi răsplătească acoliţii cu funcţii la stat înfiinţate nu după nevoi reale ci după unele imaginare. Aşa că restrângerea aparatului de stat are în vedere nu neapărat datul afară al oamenilor ci pur şi simplu normalizarea unei situaţii care a ieşit de mult de sub control. Dacă vom putea înţelege asta ne va fi tuturor mai uşor dar nu mai bine!