Miaela Geană după alegeri
Ajunsă în fosta cameră a lor, actualmente a ei, Miaela Geană îşi desfăcu scurt nasturii de la sacou, apoi scăpă de rochie cu o atingere scurtă a fermoarului din spate. În câteva secunde era goală, în camera pe care razele soarelui o luminau slab, furioase pe rezistenţa draperiilor groase. De când îl dăduse pe Mircea afară şi-l obligase să doarmă în cămară, Miaela umbla mai mult dezbrăcată prin casă, mai ales când copiii erau la şcoală. Se duse în faţa oglinzii mari, cu rame de fildeş, şi îşi contemplă goliciunea trecută cu ochi trişti. Îşi plimbă mâna de pe coapsa dreaptă pe cea stângă, cu o scurtă escală la pubis, apoi îşi ţipă în gând: „Nu sunt bătrână, la dracu’!”. Îşi strânse sânii cu ambele mâini, lipindu-l unul de celălalt şi ridicându-i, încercând să zâmbească provocator. Concentrată asupra zâmbetului pe care nu-l mai exersase de mult, Miaela remarcă uşoara urmă de mustaţă de deasupra buzei de sus, aceea urmă acum practic insesizabilă, dar care în adolescenţă era o mustăcioară în toată regula, eternul complex pe care şi-a jurat încă de atunci să-l învingă ajungând prima doamnă. Da, voia să fie prima doamnă. Mustaţa din tinereţe era suficient de vizibilă cât s-o facă să-şi dorească să fie preşedinte, dar Miaelei nu-i plăcea publicitatea şi expunerea exagerată. Da, voia să conducă, dar prin intermediul cuiva care să suporte eventualele neajunsuri ale funcţiei. Funcţie pe care, la drept vorbind, nici nu şi-o dorea. Îşi dorea putere şi atât. Se întoarse cu spatele la oglindă şi îşi încordă cât putu fesierii cu care odată îl cucerise pe Mircea. Îşi aminti de prima lor întâlnire. Fără să exceleze în nimic, Mircea era un tânăr politicos şi descurcăreţ, de familie bună. Încă de când îl auzise vorbind prima oară, îndrugând verzi şi uscate pe lângă un subiect pe care nu şi-l mai amintea, a văzut în el un politician de succes. Dar abia în anul 2000 şi ceva începuse să creadă cu adevărat în capacitatea soţului ei de a ajunge preşedintele ţării. Acum, tot planul ei se destrămase ca un castel din cărţi de joc. „Ce e de făcut-”, se întrebă doamna Geană arcuindu-şi spatele în faţa oglinzii şi scoţându-şi sânii deloc fermi în faţă. „Ăsta e terminat, nu mai poate ajunge preşedinte nici la bloc. Dar eu trebuie să fiu prima doamnă! Trebuie!” Şi chiar când Miaela se gândea ce trebuie să facă pentru a reveni în cărţi, în uşă se auzi un ciocănit, urmat de o voce care îi provocă o revelaţie: „Doamna Miaela! Sunt eu, Vanherghelie care sunt la uşă!”
(va urma)