Mocirla în care ne cufundăm toţi

Cazul Cristian Tabără mi-a produs un profund dezgust faţă de meseria de jurnalist, o mare dezamăgire faţă de breasla din care fac şi eu parte şi o dorinţă acerbă de a se înfiinţa poliţia presei scrise, care să sancţioneze mizeriile şi abjecţiile puse pe hârtie de persoane care n-au nici în clin nici în mânecă cu statutul de jurnalist.

Vreau să precizez că nu ştiu dacă Tabără are sau nu o vină în povestea asta mizerabilă în care fosta iubită şi fiica acesteia îl acuză de un fel de viol la mai  mult de un an de la data când se presupune că ar fi fost făcut şi tocmai în preajma nunţii lui Tabără cu o altă doamnă decât cea care a reclamat. Povestea în care a căzut  jurnalistul, chiar dacă se va dovedi a fi neadevărată, îl va nenoroci pentru tot restul zilelor pentru că de acum înainte şi pentru mulţi ani vor fi destui cei care atunci când va trebui îşi vor aduce aminte doar de suspiciunile care au planat asupra lui.

Personal nu cred o iotă în povestea mamei îndurerate pentru mai multe motive. Dacă fapta mizerabilă s-ar fi petrecut în urmă cu un an, adică atunci când copilul ar fi avut 10 ani, se pune întrebarea cum de nu a observat mama iubitoare comportamentul iubitului faţă de propriul copil? În al doilea rând de ce copilul i-a mărturisit mamei despre fapta pe care se presupune că ar fi comis-o iubitul mamei tocmai când acesta a părăsit-o şi este pe care de a-şi reface viaţa lângă altă femeie? De ce mama copilului şi-a expus copilul analizei şi comentariului public  riscând traumatizarea pe viaţă a acestuia şi supunându-l clevetirilor colegilor şi prietenilor copilului? De ce mama nu a aşteptat verdictul specialiştilor şi s-a repezit cu povestea în tabloide de parcă n-ar fi fost vorba de propriul său copil? De ce toată povestea a izbucnit în preajma nunţii lui Cristian Tabără?

Nu-l cunosc pe jurnalist şi nu vreau să-i ţin partea în mizeria asta, dar nu pot să nu văd ceea ce este evident! Nu cred în povestea asta şi nici în durerea mamei care timp de 6 ani a stat alături de un presupus pedofil şi n-a observat că acesta îi mângâia într-un fel nepărintesc propriul copil! Cred însă în furia unei femei părăsite, furie care poate atinge aspecte paranoice.

Cât despre jurnaliştii care au relatat amănunte despre presupusa faptă comisă de Tabără doar  pe baza declaraţiilor mamei,  justificându-şi relatarea publică prin faptul că la parchet ar fi înregistrată o plângere care are un astfel de obiect, vreau să spun doar atât: pe lumea asta orice nebun poate reclama pe oricine pentru orice faptă, indiferent cât de abominabilă ar fi ea, dar asta nu înseamnă că fapta este şi adevărată. Dar, ca să-ţi asumi, ca jurnalist, decapitarea unui om fără să ai certitudinea că el este vinovat, trebuie să fii nenorocit rău de tot. Mentalitatea publică poate să „înghită” un hoţ, un prost, un corupt, dar niciodată un pedofil. Dacă la sfârşitul anchetei se va demonstra că povestea a fost fabulaţie, ce vor face jurnaliştii care s-au grăbit să dea publicităţii o astfel de mizerie?

Vizualizări: 45

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: