„O femeie însărcinată și trei copii s-au sinucis”, am citit chiar pe site-ul Pandurul, joi. Varianta corectă ar fi fost, cred, „o femeie s-a sinucis și în același timp și-a ucis copiii”, pentru că un copil nu cred că se poate sinucide, nu la 2 ani (cât avea fetița cea mică), în orice caz. Nu trebuie să ne ferim de cuvinte sau responsabilități. Dacă, printr-o minune, doar mama ar fi scăpat, am fi vorbit despre o triplă omucidere. Mecanicul spune că fetița cea mai mică era ținută în brațe, iar cele mari de mână. Corpurile celor patru au fost găsite pe o distanță de 600 de metri.

Dar trebuie, atunci când o acuzăm pe mamă, să ne gândim și la resorturile care au stat în spatele unei decizii atât de dramatice și atât de dureroase. Există informații că femeia ar fi trecut printr-o lungă depresie, dar nici una din care să reiasă că nu și-ar fi iubit copiii. Reies însă o sumedenie de alte dificultăți prin care cei mai mulți români, în special aceia din zona rurală și în special femeile, trec toată viața, zi de zi, minut de minut:

-         Familia care aștepta al patrulea copii era foarte săracă. Doar ea avea serviciu, trăiau de pe o zi pe alta, se împrumutau des la vecini și rude, iar femeia se temea că nu își permit să crească și un al patrulea copil. Fratele ei a dezvăluit că femeia îi ceruse bani să facă avort, dar acesta nu a putut să o ajute;

-         Ceea ce ne duce la partea a doua: nu există noțiunea de contracepție în România, fapt echivalent cu acela că nu există noțiunea de  protecție a copilului și a intereselor lui;

-         Femeia era adeseori agresată de bărbatul foarte gelos. Banal și de așteptat, totul pleca de la nesiguranța parazitului de sex masculin căruia i se părea frustrant și înjositor ca nevasta să fie cea care aduce bani în casă;

-         Să nu credeți că femeia lucra la multinațională. Era femeie de serviciu, făcea curat în scări de bloc din Ferentari;

Și, dacă toate aceste detalii nu vă face să empatizați, măcar un pic, cu femeia care (e adevărat) și-a omorât cei trei copii, atunci ascultați biletul de adio pe care l-a lăsat: „Îmi pare rău, nu mai suport suferința”. Și câți dintre noi, români născuți, crescuți și făcuți mari în România, nu se regăsesc deloc în aceste rânduri?